Ce vor copiii?

Asta vrem noi, părinţii, să facem din copiii noştri nişte personaje ale fantasmelor noastre.

Teodora zburdă în curte. E prima zi de Paşte. Am băut nişte vin. Altceva, ce să faci în Fârţăneştiul ăsta, sat uitat în sudul Moldovei? Să stai călare pe butoi şi să bei. Am băut cu măsură.

Soacră-mea mă roagă să scot din beci o carafă cu vin. Ea pune masa. Colonelul ei e pe undeva prin vecini. Intru în beci şi, până să dau cep la butoi, observ două palete care atârnă într-un cui. Nu sunt palete, sunt rachete de badminton. Verific cordajele şi mânerele. Sunt bune. Da' de unde or fi apărut? Le-o fi cumpărat colonelul ca să se dreagă după ce trage la măsea? Exclus! N-am auzit ca în Fârţăneşti să se organizeze vreun turneu de badminton pentru veterani, cu fonduri de la UE.

„Hai să jucăm badminton, Teodora!", ies din beci cu rachetele. Şi Teodora strigă victorioasă: „Daaaaa!" Dar n-avem fluturaş. Mă întorc în beci, trebuie să fie p-aici fluturaşul! Teodora mă cheamă în curte. A găsit în magazie o pungă plină cu nişte bile colorate din plastic. Gata, hai să jucăm tenis! Mă pregătesc să-i arăt cum să ţină racheta, cum trebuie să stea cu piciorul în faţă, cum trebuie să ducă mâna în spate... „Eu ştiu!" Ba nu ştii, Teodora, uite că-ţi arată tata! „Ba ştiu, ba ştiu!" Aruncă mingea, dar n-o nimereşte. Vezi, habar n-ai!, râd şi ea se enervează. Prinde muşte cu racheta. Vreau din nou să-i arăt, să înveţe corect lovitura, să prindă pofta de tenis, s-o înscriu la un club, pofta vine mâncând, nu-i aşa?, să se antreneze de trei ori pe săptămână şi peste patru luni să se ducă la primul ei concurs, să piardă în finală şi să plângă de ciudă, dar pe al doilea să-l câştige, să ajungă campioană naţională, dar ce să se mai împiedice aici, în România asta neştiută, să se ducă în lumea largă şi să joace tenis pe bani adevăraţi, în turnee, să ajungă mare ca Steffi Graf! Şi pe mine să mă ia prin lume ca să-i car bagajele şi rachetele! Maică-sa poate să stea acasă, ca să nu mai cheltuim bani pe avioane şi hoteluri. Numai să am loc în tribuna oficială la finala de la US Open, să mă prindă în cadru televiziunile şi Cristian Ţopescu, Dumnezeu să-l ţină sănătos încă 20 de ani!, să spună: iată-l şi pe tatăl Teodorei!

Teodora, trebuie să-ţi arăt cum se loveşte!, strig nervos, dar ea întoarce racheta şi o ţine ca pe o chitară. Începe să lălăie o melodie. Numai la distracţie ţi-e mintea, semeni cu bunică-ta! „Hai să cântăm rock, tati!" Ce să fac? Întorc şi eu racheta şi încep să rag ca un măgar nişte versuri din burtă: „Gardul este spart/ Motanul a plecat/ Câine m-a muşcat/ Eu sunt tare supărat..." Urlăm de ne aude toată uliţa. Câinele Ruli latră furios. S-a dus dracului tot tenisul! Asta vrem noi, părinţii, să facem din copiii noştri nişte personaje ale fantasmelor noastre: să fie mai deştepţi ca noi, mai bogaţi, mai frumoşi! Îi iubim, dar îi antrenăm aiurea cu frustrările, ambiţiile şi neîmplinirile noastre. 

Apare soacră-mea şi se hlizeşte: „Să vă duceţi la «Românii au talent»!". Ce să spun, fiecare adult cu fantasmele sale! Gata, s-a terminat concertul! Teodora, treci la masă şi apoi faci exerciţiile alea din Mate 2000! Teodora se duce după fusta bunică-sii. Amândouă boscorodesc. Eu adun mingile din curte şi mai dau de vreo câteva ori cu racheta într-o minge imaginară: dacă aş fi ajuns şi eu măcar ca Ivan Lendl! Cobor în beci după vin.

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul''