Am fost odată la Roma

Ce face un bărbat amăgit de iluzia libertăţii? Plânge şi înjură.

Eu beau un cappuccino, ea bea o limonadă. Tocmai am ieşit din Muzeul Ara Pacis, unde văzusem o expoziţie Chagall şi ne-am aşezat pe terasa unei cafenele, în apropiere de Via del Corso. Fumăm. O întreb când s-a apucat de fumat, pentru că auzisem că se lăsase. Îmi povesteşte, dar nu reţin. Îi povestesc cum m-am lăsat un an, dar nu-i atentă.

O întreb când se va întoarce în ţară, deşi ştiu când se va întoarce. Sâmbătă, îmi răspunde, căutându-şi bricheta în poşetă. Aha, mâine pleci. Eu mă întorc duminică, iau avionul de pe Fiumicino. Îi aprind ţigara cu bricheta mea.

Ce mai fac ai tăi?, mă întreabă. Bine. Îi povestesc cum s-a prăpădit mama şi mi se pune un nod în gât. Şi mama ta cum s-a stins? Îmi povesteşte. Vorbim despre morţi. Tatăl meu şi tatăl ei. Morţii ei şi morţii mei. Vorbim despre boli, spitale, doctori şi despre spaimele morţii. Suferinţele noastre poartă acelaşi nume.

Ţi-ai fi închipuit atunci, în tabăra de la Braşov, că peste 25 de ani ne vom reîntâlni la Roma?, mă întreabă ea. Ce dracu' să-i răspund? Ce dracu' să-i spun despre noi atunci, studenţi, care ne-am cunoscut în tabăra de la Braşov? Dau din cap ca un boşorog, da, da, au trecut 25 de ani şi uite că am ajuns la acelaşi seminar, la Roma, s-a întâmplat mai ceva ca în filme, dar nimeni n-o să aplaude acest film!
Atunci credeam că suntem liberi, spune ea. A fost o iluzie, continuă ea. Iarăşi mi se pune un nod în gât. Dracu' să-l ia de plâns! Asta face un bărbat copleşit de emoţie şi neputincios în faţa timpului care s-a scurs, amăgit de iluzia libertăţii şi de aroganţa prostească a tinereţii că este nemuritor! Înjur în gând şi plâng fără ca ea să mă vadă.

Şi fetiţa ta?, găsesc o întrebare ca să nu mai bocesc. Este în primul an de facultate. Dar fetiţa ta? E mică... Şi începem să vorbim despre oamenii vii din amintirile noastre vechi de 25 de ani. Ne bucurăm că, iată, suntem la Roma, bem cappuccino şi limonadă, dacă n-ar fi fost Revoluţia, tu ai fi fost o profesoară acră, care pregătea într-o şcoală din fundul Ardealului montaje literar-artistice de 23 August, iar eu aş fi fost un inginer cu ficatul varză de băutură, trăind într-un cămin de nefamilişti. Ea râde. Ne vom întoarce în ţară, ca să îndurăm... Dar suferinţa nu are ţară! 
 
Auzi, eu cred că importantă nu este gloria sau libertatea la care am visat în tinereţe, ci puterea de a îndura. Să nu ne pierdem credinţa, asta e important, să nu ne pierdem credinţa!, repet şi îmi place ce-am spus. Îmi sună cunoscut, nu ştiu în ce carte am citit chestia asta, aşa mi-a venit, dar îmi place. Să nu ne pierdem credinţa, repetă ea cu îndârjirea femeii care a trecut prin multe încercări în cei 25 de ani, apoi zâmbeşte şi mai cere chelnerului o limonadă. Fumăm până se înserează. 

Ne ridicăm şi urcăm spre staţia de metrou Barberini. Eu trebuie să cobor în staţie, să iau metroul spre Termini. Ea trebuie să meargă pe jos spre Piaţa José de San Martin. La gura de metrou, o mai întreb încă o dată când pleacă. Sâmbătă. Eu plec duminică. La Roma a venit vara.