Adio, litoral românesc!

Am zăcut şapte zile la all inclusive pe un şezlong şi m-au bâzâit doar cu două muşte.

Pentru prima dată în viaţă am stat şapte zile într-un hotel de pe litoralul Mării Negre, cu o brăţară roşie, legată la încheietura mâinii. Cu brăţara asta puteam să mănânc până făceam indigestie şi să beau alcool până mi se ofilea ficatul. Dar m-am ferit de excese. (De la o anumită vârstă, excesele, mai ales cele bahice, sunt indecente.)

În cele şapte zile am zăcut la all inclusive, pe prosopul întins pe şezlong, şi mi-au trecut prin minte numai fleacuri. Am întâlnit două muşte. N-am pocnit niciun ţânţar pentru că n-am fost atacat de niciunul. (Unde s-au dus roiurile?) Nu m-am frecat între degetele de la picioare, enervat de vreo insectă incertă, pentru că nisipul era impecabil. Briza mării nu m-a lovit cu mirosul greu de alge putrezite. Pentru că nu existau alge. Nu m-am împiedicat de niciun vânzător de nămol la sticlă sau piatră ponce. N-am auzit trăncăneli interminabile la mobil pentru că roamingul este scump. De câteva ori mi-am amintit de fudulia prostească a fostului ministru Dan Matei Agathon, când vindea cu ani în urmă, la licitaţie, hotelurile de pe litoralul românesc şi mi s-a părut că mă gândesc la prostii. Şi câtă energie naţională s-a consumat pe seama palmierilor acestui arogant caraghios! Sau pe seama barierei lui Mazăre din Mamaia! La fel de repede, mi-a trecut prin faţa ochilor şi frunza brandului turistic visat de ministrul Elena Udrea, dar imediat m-am revoltat: la alte futilităţi nu poţi să te gândeşti?

Într-o noapte m-am gândit să găsesc locul unde cei din hotel ţin tomberoanele de gunoi. Să trag pe nări, ca drogatul, putoarea obişnuită a cârciumilor de pe litoral. Am stat cu urechea ascuţită să aud măcar motorul maşinii care ridică gunoiul, dar am stat degeaba. Poate că cei din hotelul meu evacuează gunoiul printr-un tunel subteran şi-l procesează în combustibil lichid... A fost ultimul gând înainte de a adormi în acea noapte. Am dormit fără vise. Dar am văzut cu ochii mei cum se curăţa de nisip, cu un aspirator special, fundul piscinei, fără să fie nevoie să evacueze apa. Am văzut oameni care dădeau continuu cu mopul şi periile prin hotel, ca nişte umbre, care udau peluza fără să taie frunze la câini şi am văzut chelneri fără să schiţeze o grimasă la turiştii care cereau cu o sete acerbă: coniac, votcă, coniac, votcă...

Dar cel mai ciudat fleac care mi-a trecut prin minte a fost că întregul hotel funcţionează ca o uzină care trebuie să producă turiştilor plăcere, bună-dispoziţie, linişte şi relaxare. Non-stop. Iar această uzină a fost proiectată până la cel mai mic detaliu şi a pornit prin apăsarea unui buton, cu mult înaintea începutului sezonului estival. Asta se numeşte cumva Project Management?

Am zăcut şapte zile pe litoralul bulgăresc, cu brăţara legată la mână, şi m-am gândit la fleacuri. Serviciile turistice din Bulgaria se află la o uriaşă distanţă faţă de cele din România. Pe litoralul bulgăresc poţi să uiţi uşor Marea (noastră) Neagră. Nu e un fleac, este o decizie: nu mă mai duc niciodată pe litoralul românesc. Nici dacă plouă la Neptun cu cârnaţi de Pleşcoi.