Acasă, ultima beţie

Când beam cu Zvâncă votcă, credeam că suntem liberi. Credeam ca proştii!       

E trecut de miezul nopţii. Urc scara la etajul doi. Îmi vine să fug înapoi după taxiul care m-a adus şi să-l rog pe Stejaru să doarmă cu mine. Dar Stejaru are casa lui, are familia lui, are unde să doarmă. Şi eu am unde să dorm, dar mi-e frică. Toată seara am băut bere cu Stejaru şi cu alţii. Am băut de frică.

Deschid uşa. Şi cât de mult mi-aş dori ca mama să-mi deschidă. Să mă întâmpine cu privirea ei ghiduşă şi complice: ai băut ca un bărbat, se vede pe faţa ta, du-te şi te culcă în camera ta! Atunci băusem votcă şi Cico, era ianuarie '88. Sau februarie? Dracu' s-o ia de iarnă!

Intru în hol şi aprind lumina. Linişte. Deschid frigiderul şi beau apă. Aprind lumina în prima cameră, în bucătărie, în sufragerie, în baie şi în dormitor. Intru în baie...

Mama ţinea ligheanul în baie. Mi l-a aşezat lângă pat, în dreptul capului, la îndemână. S-a retras în vârful picioarelor. Aş fi vrut să mai rămână, să-i povestesc cum am băut cu Zvâncă, fostul meu coleg de facultate, ne-am întâlnit la „Ultimul leu", uite că a trecut primul an de stagiatură, el inginer la Colibaşi, eu la Curtea de Argeş, amândoi în delegaţie la Galaţi, ne-am luat cu poveştile, cu isprăvile noastre de ingineri rataţi, obosiţi de frigul din căminele de nefamilişti, am băut vreo 400 de votcă de căciulă, am băut pentru că nu aveam niciun viitor, deşi aveam diplome de ingineri... Zvâncă mi-a plătit taxiul până acasă şi apoi s-a dus să mai bea. Am dat la peşte în lighean.

Închid luminile şi toate uşile. Mă trântesc în pat, în ultima cameră. Camera mea de flăcău. Închid ochii. Încerc să mă gândesc la nişte lucruri frumoase. Atunci, când beam cu Zvâncă, credeam că suntem liberi. Credeam ca proştii! Nu eram liberi, ci trăiam fără  griji, fără responsabilităţi, fără apăsarea morţilor noştri. Frica mă trezeşte din beţie. Poate ar fi trebuit s-o sun pe tanti Geta sau pe tanti Nuţi. Să le rog să dorm la ele. E trecut de unu noaptea! Dorm aici! Dar sunt prea „multe glasuri, prea multe încăperi".

Şi tata care bodogănea în sufragerie: o să-şi toace toată leafa de inginer pe băutură, d-aia l-am ţinut în facultate, ca să ajungă un beţiv! Şi soră-mea, care se hlizea: „Never trust a man who doesn't drink!" Şi mama, în capul căreia se spărgeau toate... ligheanele.

Mă ridic din pat şi aprind lumina în cameră. Trebuie să dorm. Sting lumina. Mă bag în pat. Închid ochii. Îi deschid. Îi simt pe toţi ai mei lângă mine. Să punem masa în sufragerie, să stăm de vorbă, aşa cum n-am stat niciodată, să le povestesc ce-am ajuns... Dar eu vreau să stau la masă cu cei vii! Ies pe balcon. Fumez. De-ar lătra măcar un câine! Măcar combinatul să scoată o şarjă, să zguduie cartierul, dar indienii ăştia ne-au îngropat combinatul, oţelul, amintirile! Fumez o ţigară, două, trei până mi se usucă gâtul. De frică mi s-a uscat.

Mă uit la ceas. Intru în baie, mă bărbieresc, beau apă, scot frigiderul din priză, verific robineţii, mai fumez o ţigară, dar nu mă mai gândesc la nimic. Ies pe palier şi închid uşa. Cobor în faţa blocului şi o tai printre blocuri. În urma mea se pornesc maidanezi. Mă latră câinii! Fug pe străzi cu un chef nebun de fugă la microbuzul de ora cinci spre Bucureşti.

Petre Barbu este senior editor "Adevărul''