Aplauzele unui posedat

Înclin să cred că arta marilor artişti este o aventură divină.

Mi-am pus costumul negru de nunţi, botezuri şi înmormântări şi m-am dus la un concert simfonic, ţinut în cadrul Festivalului „George Enescu". Am o cultură muzicală modestă. M-am dus ca un snob. Am ascultat trei partituri în interpretarea Orchestrei Simfonice a Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, sub bagheta lui Valery Gergiev. Artiştii ruşi au cântat din Şcedrin, Enescu şi Musorgski. La sfârşit, m-am trezit în picioare, aplaudând cu energia unui posedat. Mă dureau braţele, mă frigeau palmele, dar ceva din mine mă împingea să aplaud până la epuizare. Ştiu de ce am aplaudat.

Am orgoliul şi sinceritatea de a spune (ca şi cum aş fi descoperit apa caldă) că marii artişti sunt cei care, prin arta lor, îi duc pe oameni (iniţiaţi, neofiţi sau snobi) pe teritorii neştiute ale sufletului. Nu e nici hipnoză, nici vrajă, nici magie şi nici operaţie pe suflet deschis. Înclin să cred că arta marilor artişti este o aventură divină. Îl urmezi pe artist în sufletul tău. Ascultându-i muzica, citindu‑i cartea, urmărindu-i spectacolul de teatru... Şi în acele locuri neştiute ale sufletului, te vezi, te contempli şi te descoperi răvăşit de angoase, ghemuit în subterană, umilit, chircit sau strivit aşa cum niciodată nu te-ai mai văzut. Sau, dimpotrivă, te regăseşti într-o lumină de neînchipuit, pe o culme nesperată, cu o energie debordantă şi înconjurat de speranţe. Arta nu îţi arată calea de a ieşi din acea subterană şi nici cum poţi să rămâi veşnic pe culmile însorite. Contează emoţia descoperirii sinelui. Nu te poţi opune acestei răscoliri. Emoţia este unică şi durează câteva clipe, cât să arunci din nou o privire în acel loc din sufletul descoperit de artist, apoi rămâne, nu, nu o amintire!, ci un fior mereu supus uitării.

Muzica lui Musorgski interpretată de Orchestra Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg mi-a amintit de un fior pe care-l uitasem. În urmă cu 21 de ani am văzut „Trilogia Antică" montată de Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti. Atunci, ţin minte foarte bine, n-am avut pornirea de a aplaudat ca un apucat. Pentru că ceea ce văzusem (înţeles sau neînţeles) mă răscolise cumplit. Îmi simţisem braţele grele ca nişte lopeţi şi sufletul zguduit. „Acum pot să mor", mi-am spus ca un adolescent lovit de depresie, ieşind de la „Trilogia Antică". Din acea stare de paralizie miraculoasă, din acea uimire vecină cu miracolul nu mi-a rămas, peste ani, cum spuneam, decât un fior. Un fior pentru care merită să-l retrăiesc sedus de arta marilor artişti.

Acum, la câteva zile după ce am ascultat Orchestra Teatrului Mariinsky, am ciudata senzaţie, povestind unuia sau altuia care mă întreabă cum a fost la concert, să adaug, la frazele mele nătânge şi admirative, şi aplauze. Asta îmi vine şi acum să fac, să mă las de scris, să mă ridic de la birou şi să aplaud, să aplaud, să aplaud până îmi ţâşneşte sângele prin unghii.