Să recunoaştem Kosovo?

Lipseşte dezbaterea publică onestă și eliberată de zgura populismului. Misiunile de reconstrucție sunt elemente ale politicii «soft power» europene.

Germania ne cere să recunoaştem independenţa Kosovo. Aflat vineri în vizită la Priştina, ministrul german al Afacerilor Externe, Guido Westerwelle, a declarat că statele membre care nu au recunoscut până acum independenţa fostei provincii iugoslave ar trebui să-şi schimbe poziţia, mai ales după recenta decizie a Curţii Internaţionale de la Haga. „Este o majoritate clară", a insistat oficialul german, referindu-se la 22 de state membre ale UE care recunosc Kosovo, faţă de cele cinci care refuză - România, Slovacia, Spania, Grecia, Cipru.

Va reveni, oare, România, asupra acelui „niciodată" pronunţat de preşedintele Băsescu şi va recunoaşte Kosovo? Există la noi experţi în relaţii internaţionale şi oameni politici care s-au pronunţat de la bun început pentru recunoaştere, după cum sunt şi cei care spun că refuzul e mai bun. Nu argumentele diferite ne lipsesc. Lipseşte dezbaterea publică onestă şi eliberată de zgura populismului. Ce a fost, de fapt, şedinţa parlamentară din februarie 2008, ce a generat celebra declaraţie de refuz a recunoaşterii Kosovo? Orice, numai un exerciţiu de dezbatere, nu. În pofida argumentelor emoţionale şi a pieptului scos milităreşte în afară, nu ne-am arătat puternici şi relaxaţi, ci ne-am expus, de fapt, complexele noastre nejustificate legate de Transilvania.

Între timp, însă, Uniunea Europeană îşi structurează propria politică externă şi noul serviciu de acţiuni externe este aproape funcţional. Construirea statului Kosovo cu asistenţă europeană e unul dintre obiectivele comune. România este de altfel prezentă acolo, cu un detaşament de jandarmi, în cadrul misiunii Eulex de sub egida Uniunii Europene. Oare la ce contribuim noi, dacă nu la consolidarea independenţei statului?

Misiunile de reconstrucţie sunt, de altfel, elemente-cheie ale politicii europene de tip „soft power", fundamental diferită de intervenţionismul american (oricum cenzurat sub administraţia Obama) sau de jocul sferelor de influenţă şi al conflictelor îngheţate, practicat de Rusia. Poate România să se opună unei asemenea politici europene? Desigur, a pune poziţia noastră în jocul negocierilor şi a profita de ocazia oferită de Germania pentru a ne afirma şi noi anumite obiective - legate de Republica Moldova, de exemplu - ar fi o mişcare posibilă. Altceva este însă poziţia de Gică-contra, mai ales că în viitor va fi vorba de dosare cu mult mai grele, ca de exemplu relaţiile UE-SUA şi UE-Rusia.

Cererea Germaniei nu e întâmplătoare şi cu siguranţă, e doar începutul unui lung şir de presiuni. Şi atunci, cât vom fi capabili să ne menţinem pe acel „niciodată", pronunţat de preşedintele Băsescu? Nu cumva tocmai acest cuvânt, rostit poate într-un moment de furie, ne leagă acum de mâini şi de picioare?