O calamitate: uninominalul „pur“

De oriunde ar veni, uninominalul are aceleaşi probleme.

Cum se mai schimbă oamenii! Până mai ieri, liderii PDL sprijineau cu entuziasm „votul uninominal pur", alegerea „parlamentarilor ca primarii". Ba, preşedintele Băsescu, sprijinit puternic de acelaşi partid, ne-a mai şi chemat la referendum pentru asta, în 2007. Şi tot el ne-a propus, în 2011, uninominalul  dintr-un singur tur.

Azi însă, liderul PDL, Emil Boc o întoarce şi cere, cu aceeaşi tărie a opiniunilor, să nu se schimbe nimic, că doar avem şi acum votul uninominal - uninominalul Guvernului PNL, pe care până mei ieri îl critica de mama focului! Entuziasmul a înflorit dincolo, la USL, care, aflat pe cai mari, vede în uninominalul pur, „uninominalul lui Băsescu", mijlocul de a-şi spulbera adversarul.

Problema este că de oriunde ar veni, uninominalul - „pur" sau „impur" - are aceleaşi probleme. Departe de a-i lega mai strâns pe aleşi de alegători - oare câţi îşi cunosc reprezentantul în colegiu? -, le vine mănuşă demagogilor care câştigă cu grătare, ţuică şi găleţi. şi îi defavorizează pe cei competenţi - aceştia mai au şi bun-simţ. Oricine poate vedea cât de mult s-a redus nivelul general de competenţă al actualului Parlament faţă de precedentele.

Este adevărat, uninominalul favorizează majorităţi solide - iar USL visează acum la una ca a lui Viktor Orban în Ungaria. Doar că preţul va fi sub-reprezentarea partidelor mai mici. Asta ne mai lipseşte, acum, când oamenii şi aşa nu mai au încredere în instituţiile democratice! Cu un sfert - sau mai bine - dintre alegători nereprezentaţi în Parlament, putem pune de colivă democraţiei noastre. „Dar aşa va fi evitată intrarea în Parlament a PPDD", ar putea veni replica. Este însă democratic să-i ţii în afara Parlamentului, dacă oamenii îi aleg? La PPDD e problema sau la partidele tradiţionale?

Şi acum, un cuvânt despre PNL. Dintre cele trei mari, este partidul cel mai puţin baronizat. Poate fiindcă s-a format mai degrabă pe afinităţi ideologice decât pe pragmatismul de tip fesenist. Sau, poate, fiindcă nu a fost niciodată partid dominant - a guvernat singur în 2007-2008, dar nu de capul lui, ci sprijinit de PSD.

La noi, partidele dominante devin partide-stat, politizând până la refuz structurile statului, fidelizând clientele, construind sisteme de voinţă personală, aşa-numitele „regimuri". Şi am avut trei: Iliescu (1990-1996), Năstase (2000-2004) şi Băsescu (2008-2012).

Alianţele - fie Convenţia, fie DA - au însemnat perioade mai agitate politic, dar abuzurile la adresa democraţiei au fost cu mult mai puţine. Întâmplător - sau nu -, PNL a fost în ambele. Va renunţa acum la această moştenire? Va merge până ca capăt pe mâna PSD şi va favoriza o cultură politică a câştigătorului care ia totul, în locul uneia a dezbaterii şi coabitării? Ar fi o schimbare de rău augur pentru România.

Ovidiu Nahoi este Senior Editor "Adevărul"