Ni se pregăteşte o cacealma: alegerile comasate

Coaliţia a decis comasarea alegerilor locale şi parlamentare, în luna noiembrie.

Ideea face parte dintr-un compromis mai larg, vizând menţinerea parlamentului unicameral şi reducerea numărului de aleşi. Sunt, e adevărat, compromisuri şi compromisuri în politică. Nu poţi merge însă până acolo încât să compromiţi chiar totul.

A ţine alegeri locale şi parlamentare, la diferite intervale de timp, iată unul dintre pilonii sistemului democratic. Odată pilonul slăbit, edificiul ne va cădea până la urmă în cap.

Poţi ţine aceste alegeri cu bună credinţă, lăsând dezbaterea publică să se desfăşoare în limite normale, pentru ca oamenii să decidă în cunoştinţă de cauză ( mă rog, mai mult sau mai puţin). Sau îi poţi zăpăci pe toţi.

Să fie clar, viitorul ministru de externe nu toarnă asfalt la el în colegiu. Nici primarul nu are a se da în scrânciob cu ministrul fondurilor europene, ca să se aleagă cu ceva. La alegerile locale nimeni nu se trezeşte vorbind despre adoptarea monedei euro, nici despre ce deficite ne putem permite în următorii ani, nici despre strategii de atragere a marilor investiţii, nici despre sistemul de impozitare. Dar în alegerile parlamentare, da, trebuie să se discute despre toate acestea. Poate că mulţi au uitat, dar Parlamentul este locul unde se forjează politica unei ţări. Alegerile locale şi cele parlamentare sunt două momente diferite în viaţa democratică a unei naţiuni, fiecare cu rosturile sale.

Ultimele runde electorale au arătat prezenţe reduse la urme. Şi, mai rău, o participare slabă a clasei de mijloc, a categoriilor educate, a tinerilor. Cu toţii sunt nemulţumiţi de ceea ce le oferă peisajul politic. Îi vor atrage mai mult la urne alegerile comasate? Se vor decide ei văzând desanturile de la Bucureşti, cu mici, pomeni şi lăutari, găzduite de baronii locali, după datină?

Comasate, alegerile vor deveni mai mult decât până acum o chestiune de mobilizare a primarilor de la oraşe şi sate, de împărţire eficientă a pomenilor electorale şi de mişcare iscusită a microbuzelor în ziua votului - poate singura arie reală de competenţă a politicienilor de azi. Cu asta se vor ocupa strategii electorali, cu asta îşi vor bate capul echipele de campanie! Şoşonari în loc de economişti, sponsori în loc de finanţişti, cârciumari în loc de urbanişti, circari în loc de diplomaţi, mardeiaşi în loc de vizionari. Şi toţi aceştia vor trebui recompensaţi după aceea! Să se mai mire cineva de calitatea administraţiei şi a Parlamentului de la noi!

Comasarea alegerilor reprezintă ultima lovitură dată dezbaterii publice. Presa, tot mai tabloidizată, a renunţat la dubii şi a făcut loc certitudinilor. A scos din programe dezbaterea în favoarea show-ului. Parlamentul a renunţat şi el să mai dezbată, acceptând ca ţara să fie condusă prin ucaz. Azi, ordronanţa şi asumarea de răspundere sunt lege, iar legea e excepţie. Avem mai puţine cutume şi proceduri dar mai multe exerciţii de voinţă personală. Mai puţină analiză şi diplomaţie dar mai multe servicii.

Comasarea alegerilor reprezintă o lovitură dată chiar legitimităţii celor aleşi prin asemenea metode. Urmează o perioadă grea, de sacrificii dar şi de noi frustrări acumulate, pe măsură ce devine tot mai clar pentru tot mai mulţi că sacrificaţii de până acum pe altarul crizei au fost în primul rând oamenii cu venituri medii şi sub medie. Lor vor trebui să le dea explicaţii şi să le ceară să strângă iarăşi cureaua cei aleşi la viitoarele alegeri. Aleşi în urma unei campanii din care nimeni nu va fi înţeles nimic. Aleşi de-a valma, nu se ştie clar pentru ce. „Cine sunteţi voi i de ce ne cereţi asta?" - se vor întreba tot mai mulţi. De ce ar mai crede atunci oamenii în vitruţile dezbaterii publice şi votului conştient? Instituţiile alese ale statului democratic sunt oricum la cotele istorice ale neîncrederii publice. Se poate mai jos de atât?

Există, desigur, o justificare „pragmatică" pentru comasare. Ne costă mai puţin! Dacă asta-i problema, există o soluţie şi mai bună: nu mai facem alegeri deloc. Organizăm doar un mare joc de Monopoly. Fiecare şef de partid va pune pe tablă atâtea piese câte autocare cu votanţi şi pachete cu de-ale gurii poate produce. Arbitrul va arunca apoi zarurile măsluite, ce arată mereu şase-şase. Iar poporul va urmări, vrăjit, transmisia în direct. N-ar fi mai interesant?