Povestea unui os rupt

România ascunsă. România adâncă. România mizerabilă. E iarnă și în sufletele noastre nici măcar nu mai ninge.

E doar un ger cumplit care ne îngheață toate visele, toate amărăciunile și toate durerile. În dimineața zilei de joi a plecat din cei 28 de metri pătrați, în care și-a depozitat ultimii 20 de ani de viață, spre o piață nenorocită dintr-un oraș nenorocit.

Și-a împărțit bucățica de pensie între o pungă de tacâmuri și trei cartofi înghețați, cu gândul la încă o zi împinsă înainte. Piața, o adunătură de tarabe și de speculanți, a fost prinsă de iarnă într-o capcană de gheață. Cu sufletul tremurând, a căutat o ieșire. Un loc prin care să-și strecoare picioarele prea devreme îmbătrânite. Nu l-a găsit. Și atunci, ca întreaga viață a ei, a ales să pășească pe singurul loc posibil. Și a căzut. Urât. Cu fața de pământ, cu mâna sub ea, într-o pedeapsă parcă pusă la cale de niște zei idioți.

Niciun cuvânt. Niciun cuvânt despre nesimțirea unor primari, a unor directori burtoși, a căror sarcină simplă și omenească ar fi fost să arunce o mână de nisip. Niciun cuvânt. Niciun cuvânt despre patronașii chioșcurilor, zarzavagii tuciurii, care ar fi trebuit, printr-un elementar bun-simț, să arunce pe jos o mână de sare.

Doar un "Iartă-mă, mamă, că vă fac din nou necazuri!", șoptit la telefon. De parcă și-ar fi cerut lumii întregi iertare că a deranjat-o cu zgomotul produs de oasele rupte. A ajuns la spital. Și a așteptat. Așa cum a așteptat o viață întreagă ziua de mâine. Printre bătăile inimii ce juca în ritmul durerii osului rupt, și-a adus aminte. Și-a adus aminte că, de mult, lucrase la proiectarea acelei clădiri. Implorând, parcă, o minimă recunoștință. Un mic ajutor din partea unui sistem aflat în stare de metastază. I s-a spus că la Spitalul de Urgențe din Iași nu mai sunt nici măcar doctori ortopezi.

Căci, prin modernizarea statului român și a sistemului medical, fuseseră detașați la morgă. Și a așteptat. Din nou. Fără să spună nimic. Doar un nou "Iartă-mă, mamă!", scăpat de data asta printre lacrimi. A mers la morgă. O clădire prinsă și ea într-un cerc de gheață, în jurul căreia oameni cu oase rupte îi dădeau ocol. Ca în jurul unei biserici în zi de Paște.

În căutarea unei izbăviri ce nu vrea să mai vină. Scări din lemn pline cu gheață, pereți vechi și scorojiți, clădiți pe sufletele de gheață ale morților. O sală de așteptare de doi metri pătrați, în care stau îngrămădite alte zeci de suflete la fel de înghețate.

A plecat cu pumnul blocat de un kilogram de gips, prins în dreptul inimii. Parcă într-un jurământ sau, mai bine spus, într-o durere față de o viață ce pare că nu se mai schimbă niciodată. Așa a ajuns în aceeași casă de 28 de metri pătrați, acolo unde o aștepta un alt suflet lovit de boala uitării. Și nu am putut să-i spun decât „Iartă-ne, mamă, că suntem așa cum suntem!".

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale Adevărul