Asta-i bomba psihologică.Fugiţi!

Realitatea străzii, uneori, e plină de bătrâni şi de adolescenţi, alteori de oameni fără mulţumire, care vibrează de nevroze. Oamenii au multe libertăţi, dar nu-s fericiţi. Uneori, şi un lucru neînsemnat poate să-i dezechilibreze.

Am plecat în ziua aceea, obişnuit, ca un om comun, cu autobuzul. Un traseu mai lung urma, cu 135, din Polonă, până în Vitan. În dimineaţa aceea, după ora 8, s-au adunat câteva psihologii şi s-au ciocnit destul de dur, în acel interior. A fost un întreg război acolo.

De la început, l-am remarcat pe bărbatul grizonat. Barba murdară, părul răvăşit rimau cu interiorul. Autobuzul, un Mercedes nou-nouţ, duhnea a trup năduşit. Sleit, de la atâtea ascunse lovituri şi nelinişti. Omul meu sta drept şi nemişcat. O rumoare din creier i se scurgea încet, uleioasă, din ochii lui extrem de reci. Parcă atunci, cand am gândit asa despre el, a întors capul. Cu psihicul m-a căutat, şi nu cu ochii.

Până atunci, privise doar sticla geamului, peste care frunzele îngrăşate de ploi se lipeau sau o plesneau vesele. Oraşul mirosea a mâl, nu a gunoi. Afară, ploua mărunt de câteva zile şi el, da, avea ochii umezi. Lacrimi nevăzute, însă foarte reci, se scurgeau pe chipul lui încordat. - Mi-au murit doi copii până acum, mi-a spus scurt. Îi urăsc pe cei bătrâni, a continuat repede. Nu vedeţi, sunt tot mai puţini tineri, nu mai spun de copii. Parca au secat femeile şi-i imită pe bărbaţi. Tonul lui autoritar mă făcea ascultător, avea ceva din profesorul obişnuit care explica tot.

Ştiam demult un astfel de discurs. Cum se ivea vreun prilej, cuvintele acestui profesor comun forfoteau şi la mine înăuntru. Logica sceptică a grizontului avea şi o nostalgie la capăt. Argumentele mi se arătau ca dintr-o poezie a omului învins. În consecinţă, în dimineaţa aceea, am început să gândesc şi să simt ca el.

În Piaţa Galaţi, au apărut deodată tinerii. M-am mutat instinctiv către ei. Eram salvat, mi-am spus fericit, scăpam de grizonat. Am verificat încă o dată traseul. Era 135. Ora 8 şi 20 fix. Şi eu eram deja neliniştit. Ca tot românul, mi-am spus totuşi. Tinerii, de fapt elevi, fugeau de la ore de la „Cantemir". Vedeam numai umeri de fete sau de băieţi, care se mişcau greu, umeri înfipţi în muşchi laţi. Aveau trupuri puternice.

Rochii, cămăşi vibrau peste carnea tânără. Nu mai spun de blugi. Din găurile de pe coapse, am văzut strecurându-se proaspeţi aburi. Lângă ei rămăsese scaunul gol. Pacheţelul galben aflat pe vinilinul vânăt nu mi se părut atunci demn de o cercetare amănunţită. O fi ţâşnit, aşa, printr-o gaură a unei perechi de blugi, am glumit cu mine însumi.

Fetele discutau despre majorate. Rochiile, ţinutele simplificate, apoi terase, şi nu restaurante, zeci de invitaţi. La urmă, bere, vin şi cola. Ce mai vreţi, toată noaptea, dans. Nu-şi puteau opri o clipă gura. Trepidaţia maşinii sau prăvălirea ei la vreun viraj făceau ca interioriul să fie un tot omogen,şi al tinerilor. În sus, în jos, pe culoare. Dispăruse şi mirosul dubios de năduşeală. Ştiam acum, era năduşeala omului matur şi sperios. Băieţii, ca şi fetele, îşi distribuiau cu mult curaj rolurile.

Fie în opereta familiei, fie în opereta şcolii. Unul devenise sfatul tata perfect, unul, care trece de la sfat direct la reproş. Altul, mama neîncrezătoare, numai rugăminţi. Apoi, fandoseli de unchi şi de mătuşi, am presupus.

La Foişor, a apărut diriginta. După ea, au început să urce numai cei bătrâni. Se căţărau pe platforme cu încetinitorul. Migăloşi şi neîncrezători, au ocupat toate scaunele şi locurile. Grizonatul nu s-a mai întors. Stătea fix în scaunul lui. Am tras concluzia că bătrânii l-au surprins. Faţa şi-o ţinea într-un unghi cu totul personal. În felul cum se concentra părea a fi un casier sau un contabil. Da, supraveghea pachetul galben, de pe scaunul rămas liber şi acum.Îşi făcea calcule. Toţi - vedeam, ştiam! - ocoleau scaunul gol cu tâlc. Erau superstiţioşi.

Ceva, totuşi, dizolvase entuziasmele. Autobuzul scârţâia din toate încheieturile. Domina spiritul acelei maturităţi. Bătrâneţea se lăţea, se întărea ca un beton. Lumea românească, îmi spunea o voce ascunsă, va îmbătrâni urât. Nimeni nu mai simte gustul vieţii sau plăcerea de a trăi. Se înmulţesc bătrânii, nu mai sunt copii. Va deveni tot mai palidă, mai nemişcată, prăbuşită înăuntru. Poate mai dementă, mi-a şoptit vocea cu un ton mai de jos.

Nimeni nu mai are pasiuni şi libertate înăuntru. Ştiinţa şi tehnologia o vor sufoca. Deja laboratoare din SUA fabrică sustanţe care schimbă pofta de mâncare, îndreaptă forţele vitale spre ceva necunoscut. În sfârşit, toată inteligenţa omului va fi în ghearele acelui necunoscut de care toţi se sperie. Iată, România asta nu a devenit un trup devastat? Anumite părţi ale lui s-au răcit, altele bat din picioare, flutură din mâini şi din cap. Pe străzi, vor ajunge să vorbească singuri toţi oamenii.

În sfârşit, m-am trezit. Năvăliseră ţiganii, după ei, copiii străzii. Cred că, din stupoare, dacă nu din teamă, am văzut în spatele unui sfrijit o instalaţie electrică, mecanică, precum cea din vis. Sau a vreunei putreziciuni a industriei autohtone. Mirosea în jur a fontă de demult, învechită. A ţeavă cu rugina clocită, a tablă udă şi multă. Alte lucruri asemănătoare fuseseră îngrămădite într-un sac putred, cocoţat într-un căruţ. Erau veseli şi cu o poftă nebună de vorbit. Mâncau dintr-o pâine uriaşă şi albă, pe care o rupeau cu necruţare din toate părţile. Firmiturile se desprindeau de peste tot, din unghiile negre sau dintre buze. Dintr-o dată, universul fusese potopit de ninsoare şi nu de ploaia măruntă. Peste tot, peste bătrâni mai ales, s-a aşezat o mătreaţă albă, mirosind a drojdie turcească,fabricată cu multe chimicale. Acum era altă viaţă. Bătrâneţii îi găsisem antidotul.

Atunci, unul a strigat: Bă! Ăsta are bube-n cap! Se oftică. Ăsta-i omul lui Băsescu! Gata, pică! Apoi altul: Nu mai vine Ceauşescu! Asta-i lumea noastră,a sexului şi a alcoolului. Ăştia stau ca-n cimitir aici! Hai să-i furăm pe toţi. Cred că în loc de sex au folosit cuvinte mai puternice. Prea se încărcase autobuzul, după aceea, de un fluid ciudat din psihicul lor.

Când au coborât, au lăsat în urmă doar tăcere. Una încărcată de firmituri de pâine şi de fier încălzit de murdărie sau de trupuri tinere. Iar fluidul sufletesc al lor, învolburat de pasiuni, de multe strigăte, doar a lins zidul rece al celor ţepeni dinăuntru. Toţi stăteau înfipţi în scaune. Se ţineau pe ascuns cu dinţii şi cu unghiile de vinilin, de bare, păstrând spaţiul lor, tot mai extins. Câte o femeie tânără şi visătoare,sau câte un grup restrâns de adolescenţi se ciocneau de cenuşiul dur al celor mulţi. Un pahar ciobit, fără picior, lipit de o marmură murdară mi s-a părut şi cerşetorul. Mult timp s-a rugat, cu capul chel, căzut în piept pe culoar. - Nu mai este Dumnezeu aici!, s-a văitat el încontinuu.

Scaunul, ca şi pachetul galben îi pândeau pe toţi din umbră. Parcă îl pierdusem între timp pe grizonat, omul ăsta iubitor de adevăr urât, introvertitul, parcă puţin intelectual. Îi plăceau, pesemne, statisticile din ziare, despre răcirea atmosferei sau despre criza mondială.Colecţiona realităţi cât mai contorsionate. Îi plăcea mai ales psihologia, pe care o practica pe teren. Eram acum, ajuns la capătul drumului, cu totul împotriva lui. Scaunul gol şi cu pacheţelul galben erau opera lui. Oare ce voia să demonstreze? Brusc, m-am apropiat de scaun, ca să cercetez atent.

- Asta-i bomba psihologică din România, mi-a şoptit într-o ureche grizonatul, înhăţând la timp hârtia galbenă. Hăhăia cu poftă. Fugiţi cât mai aveţi timp!, mi-a strigat din uşă şi a ţâşnit în ploaie. Am coborât şi eu încet, pe urmă.

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro