Hai să ascultăm strigătul poeziei despre spaimele noi ale românilor

Poezia, cu modele ei, pe care le respectă strict, arată, privită de aproape, ca o fremătătoare casă cu mai multe surori. Felul cum se împacă între ele aceste mode, sau cum se nasc în istorie, scoate în evidenţă drame sau complexe de structură intelectuală greu de imaginat.

Totdeauna mi se pare că poezia cea mai recentă are ceva irezistibil. Este mai curajoasă, uită de sine atât de uşor, încât ne arată un caracter al iubirii pe care o visăm. Hai, atunci, la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie (ediţia a III-a, 16-22 iunie a.c.), ca s-o ascultăm.

Istoricii literari spun că poezia modernă română s-a născut cu un mare complex. Cultural, cel puţin. Are ceva dintr-o fiinţă ultragiată, să spunem o femeie, imaginată de Dostoievski cel abisal. Dostoievski a dat naştere unui spirit cu o conştiinţă puternică, ce-i scoate în faţă omului modern marile lui spaime. Nietzsche cel neliniştit spunea că de la el a învăţat cel mai mult. Nu de la Tolstoi.

La Tolstoi, femeile au lungi istorii, a căror naştere spirituală porneşte de jos, de la întoarcerea la Natură. Natura, aşa cum au reinventat-o Rousseau sau Voltaire. Şi istoriile acestea vin până în inima tulburatului premodern. Un timp al mecanicismului raţional, un timp impur, fracturat de maşina infernală a noului rău, cel social. Anna Karenina se va sinucide, cum se ştie, tăiată de o locomotivă, în faţa unei mulţimi.

Cam pe vremea când Anna Karenina - femeia aceasta cu un suflet încărcat cu tot ce avea natura mai divers şi vital - nu mai suporta hachiţele modernităţii (aduse la zi în Moscova ei), se năştea, matură, dintr-o dată, poezia modernă română. Macedonski începea să-l conteste pe Eminescu, care avusese parte de un sfârşit violent.

Cearta celor două viziuni, Eminescu vs. Macedonski, are ceva din cearta a doua personaje feminine, ultragiate în puritatea lor doar de prezenţa uneia în faţa alteia, astfel imaginate de Dostoievski, cum am spus. Vedeţi confruntarea dintre ingenua Gruşenka şi romantica şi „orgolioasa" Katerina Ivanovna (din „Fraţii Karamazov"), sau Nastasia Filippovna şi Aglaia Epancina („Idiotul"). Puneţi numele în schema culturală cum vreţi.

În sfârşit, poezia română modernă s-a născut cu o mulţime de traume culturale ale căror cauze nici specialiştii nu prea le cunosc. În afară de sociologi, bineînţeles. Ei explică totul. Ba a venit pe lume prea târziu. În Occident, spun ritos sociologii, existau deja alte surate ale ei, adică alte mode. Ba, fiind în genul ei pur, occidental, cădea ades în ghearele vreunui spirit bărtân al modei locului.

Dacă rămânem la Dostoievski, se întâmpla, aş spune eu, precum ingenuei Gruşenka, în ghearele negustorului Samsonov („Fraţii Karamazov"), sau adolescentei Nastasia Filippovna, când a ajuns în conacul bătrânului aristocrat, protector legitim, Afanasi Ivanovici Toţki, senzual mai ales („Idiotul").

Apoi, toate schimbările de gust, de idei, s-au petrecut după mari dispute, cum se întâmplă în înalta lume a literaturii. Moderniştii (Lovinescu, Călinescu) au fost propuşi pentru linşaj cultural, social, de semănătorişti şi poporanişti. Şi Iorga a fost printre ei. Şi când poezia modernă îşi purta măreţia, plimbându-se pe malul mâlos şi putrid al Dâmboviţei, ca la Paris, a venit comunismul. Poezia, mult mai sensibilă decât ne închipuim, nevricoasă, plină de fantasme, de orori proprii, după cum i le arată prea des conştiinţa ei critică, s-a ascuns după 1948. De noii ideologi, mai ales.

Nu ştiu prin ce hrube a stat, prin biserici părăsite, conace, palate, toate aruncate la gunoi, în anii '50. Poezia modernă nu poate ieşi la aer, în natură, să alerge spre codrii bătrâni sau spre munţi. O doboară pur şi simplu cerul. Sigur, asta-i o metaforă, dar cu adevărat modernismele vor numai artificialitate, urbanitate. Complicaţii culturale, neînchipuite libertăţi, ca ale celui singur, pus pe gânduri. Vor oraş.

Apoi, prin anii '65-'70, poezia modernă română a apărut public brusc. Toate complexele izolării, interioare sau cele exterioare, faţă de Occident, s-au simţit în puterea şi splendoarea ei. Avea mai ales curajul să-şi mintă conştiinţa încărcată. Avea curajul pur. Cântă, Zeiţă, furia divină a acestei poezii! Să revină periodic în literatura română un astfel de entuziasm. În elanul ei, se simte şi acum, mai ales, frumuseţea regească a unei tinere culturi, în genul Ahile cel curajos. Gen mental, spiritual, care se poate minţi singur uşor. Şi nu domină frumuseţea raţiunii, a jocului, a vicleniilor fermecătoare în genul lui Odiseu.

Când evoci doar numele lui Nichita Stănescu sau al lui Marin Sorescu, te umpli brusc de gustul puterii frumuseţii vechilor greci, cuceritori ai Troiei. Apoi, după căderea Troiei, au apărut, cum ştim, câinii sălbăticiţi ai conştiinţei, îngrăşaţi de hoiturile celor înfrânţi. Adică spaimele primare. Întoarcerea acasă a devenit o aventură la fel de grea ca cea a războiului. Ulise s-a înfruntat, întorcându-se în Ithaca, cu toate tipurile de spaimă ale maturităţii. Odiseea lui Homer, în felul acesta, a devenit pentru totdeauna un model al modernităţii.

Astfel de nelinişti au cântat poeţii, în alt spaţiu istoric şi cultural, poeţii anilor '80. În anii '80, tineri poeţi, şcoliţi, maturizaţi astfel mai mult decât le era cinul (există un cin, la noi, al poetului cu frică de cultură! Ciudat!) -, aduc, cum pot, o poezie nouă, a doua soră a poeziei moderne de după război. Ea se afla într-un conflict ascuns cu poezia de dinaintea ei. E un conflict de putere, de fapt, misterios, dur şi nevrotic. Ca între Dimitrie şi Ivan Karamazov, deasupra morţii tatălui lor. Ivan, din „Fraţii Karamazov", fiind autor moral al crimei, iar Dimitrie, suflet furtunos, pare, pentru toţi cei comozi, că a săvârşit chiar el - şi numai el! - acel paricid. Dimitrie chiar şi-l asumă. Alioşa, fratele mai mic, misticul, cel împins în lume de Zosima, aşteaptă vârsta maturităţii, ca să urle această contradicţie greu de desfăcut. O idee despre o asemenea relaţie, ca între surori, ca să rămânem în linia convenţiei noastre, o descrie Dostoievski pe larg, între fiicele generalului Ivan Feodorovici Epancin, Alexandra, Adelaida şi Aglaia, când ajunge în preajma lor Mîşkin, prinţul cel pur. Ah, Aglaia, cum se face ea iubită de toţi!

Poezia optzecistă descrie şi cântă cel mai bine drama unei lumi atât de apropiate de noi. Ea este, cred, cel mai bun instrument de a cunoaşte comunismul în inima neagră a lui. Are drama conştiinţei critice, plină de ideologii culturale, care premerge lirismului. Descrie cel mai bine un complex al limbii, legate prea strict de semn, de cuvânt. Uneori, e drept, discursul ei se închide ca în sentinţele unui profet prea învăţat, dus pe pustie.

Nu i se înălţase, în anii '70, semiologiei câte un templu în toate marile centre culturale din Occident? Alteori, discursul profetic capătă largi aripi, de dimensiuni americăneşti. Însuşi eul liric vorbeşte precum copiii maturizaţi ciudat (citiţi J.D. Salinger, „Nouă povestiri", şi nu veţi uita niciodată acest chip). Aşa vorbesc, în imagini late şi lungi, precum fluviul Mississippi, maiestuosul fluviu ce străbate America, şi atât de cunoscut la noi. Imaginile-s pline de lucruri concrete-concrete, foarte des nichelate, mirosind a benzină, a asfalt, adică a putere pură. Imagism, obiectualism. Marile autostrăzi din America deveniseră la noi, în anii '80, un mit provocator, care aşeza spiritul, indirect, precum face poezia, spre cel mai mare proiect al literaturii române. Poeţii şcoliţi îi imitau aici bine pe beatnicii americani. Îi traduceau întocmai. Nu-n literă, ci-n spirit. Ce păcat că nu au avut parte de multe libertăţi. Comunismul i-a ţinut mereu sub observaţie, iar ei, înarmaţi cu o conştiinţă nemiloasă, s-au temut de ei înşişi prea mult.

După '90, vine strigătul. Vă amintiţi de urletul lui Alioşa cel pur? De aici voia să-şi construiască Dostoievski marele roman al operei lui despre primul om. Poezia ultimilor 20 de ani îşi revendică sinceritatea, nu numai blazonul, ci ca să divulge complexele modernităţii româneşti de dinaintea ei. Poeţii se întorc la caracterul personajului poetic, dotat cu mânie divină. Tânăr, ignorant al conştiinţei critice acute, dar frumos!

De la Ulise, eroul cel plin de învăţătură, de şiretenii fermecătoare, care fusese modelul pentru optzecişti, cei de după '90, au revenit la curajul frust, la focul sincerităţii lui Ahile. Dar cei de după '90 au ceva dintr-un erou cu o săgeata în piept. Au urletul răguşit, rafinat, al celor care pierd sânge, al vocii răguşite sau al vocii cultivate de jazz-ist, care-şi urmează pătimaş doar ritmul.

George Călinescu ar fi spus că o fac „din facondă". Poezia de după '90 redescoperă în extaz trupul, nudităţi de tot felul, are limba comună şi des prizează argou. Ea scrie istoria celor mai simple intimităţi ale poetului sau istoria destinului lor. Bătrânul şi decrepitul destin al celor din comunism nu se dezlipeşte aşa de uşor de ale lui otrăvite obişnuinţe. Limba, prea încărcată de vulgarităţi, adeseori m-a-ncins, m-a făcut să roşesc. M-a lovit necruţătoare în locurile chircite ale trupului, pentru mine atât de ascuns în imaginar.

Simt mereu urzicătura loviturii lor. Simt un ridicol pur, legitim, cum stă în picioare, după fiecare lectură. Nu cade umil în uitare. Nu cheamă în ajutor exegetul sau criticul de întâmpinare. Apoi, au strigătul acela, ciudat, din toate puterile unui trup cu adevărat zdrobit. Un trup slăbit de prea multă iubire. O iubire care se întoarce mereu împotriva lor. Sunt săraci, marginalizaţi, nu prea iubiţi şi au multe frustrări, izvorâte din copilărie. Sunt voluntari şi plăcuţi. Desigur, urlă. Îmi place mult poezia lor şi pentru că o citesc, de multe ori, pe ascuns.

Această poezie descrie atât de bine spaimele noi ale românilor, venite după '90! Spaime K, le spun eu. Autorul, în consecinţă, îşi invită cititorii de aici la o scurtissimă conferinţă, nu ştiu cum să spun, pe tema dramei acestei poezii moderniste. (Evenimentul are loc pe 19 mai, ora 19.00, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, Târgul Naţional al Cărţii de Poezie, ediţia a III-a).

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro