Tupeul şi bugetul

Deunăzi, nişte prieteni de-ai mei spuneau că, de fapt, cei care stau cu ochii numai după furat, needucaţii şi proştii agresivi sunt minoritari în România, dar că, fiind abili, invazivi şi gălăgioşi, par a domina societatea. Tot ce-i posibil... Numai că acei oameni cumsecade, majoritari în accepţiunea optimiştilor, se comportă cu o discreţie demnă de o cauză mai bună. Altfel, sunt de acord cu ideea că generalizările şi ex

De pildă, nu poţi spune că întreaga clasă politică este coruptă. Nu. Sunt oameni corecţi în toate partidele, oameni care, din nefericire, aleg să se mulţumească cu foarte puţin pentru a nu intra în conflict cu „greii", cu „baronii", cu „liderii". Desigur, o asemenea atitudine e o formă de complicitate. Numai că adesea uităm faptul că nu există oameni perfecţi - corecţi până la a sacrifica propria carieră şi imuni la orice tip de compromis. Nici în restul societăţii nu-i găseşti la tot pasul, darămite în politică!

Românul nostru „neaoş" e subiectiv, precaut, temător şi angoasat. Problemele şi frustrările lui se amplifică atunci când ia contact cu tupeul. Tupeul îi măreşte disconfortul psihologic, iar el, disperat, cade mereu în păcatul generalizărilor, resemnându-se taman atunci când ar trebui să acţioneze.
Să luăm un exemplu de pe agenda zilei: proiectul bugetului de stat pe anul viitor, desfiinţat cu argumente incontestabile de către economişti cu experienţă. În varianta simplificată (nu simplistă!), bugetul pe 2011 supraestimează veniturile din care se vor plăti pensii şi salarii, însă are foarte riguros ticluit capitolul „deplasări în străinătate". A nu se înţelege că vizitele oficialilor în străinătate sunt un rău în sine. Nici vorbă! Problema o reprezintă şmecheria de a lăsa deschisă poarta majorării taxelor şi impozitelor, precum şi posibilitatea introducerii altora noi. De ce? Pentru că estimarea încasărilor bugetare se va dovedi, din nou, nerealistă.

Ceea ce mai uimeşte este alocarea de fonduri pentru investiţii fără a exista însă vreun plan în acest sens. Aşadar, investiţiile, singurele care pot opri derapajul spre prăpastie al economiei noastre prăpădite, nu sunt considerate a fi demne de o prioritizare. Cu alte cuvinte, nu ne punem întrebarea „De ce am avea noi nevoie în momentul de faţă?"

Mulţi vor spune: „De drumuri!" Aşa este, „de drumuri". Mai sunt şi altele, dar drumurile ne obsedează acum, ele ne rod viscerele.
Din toate acestea porneşte o „enervare corelativă" care merge până la paroxism: când vine vorba despre potenţiale manevre cu bani publici ne luăm toate precauţiile pentru a le putea pune în practică. Chiar şi în toiul crizei, chiar şi cu riscul de a ne duce definitiv la vale. Asta se traduce prin „tupeu la nivel înalt". Iată motivul principal pentru care nu avem nici drumuri şi nici multe altele.

De aici pleacă „modelul social" preluat şi aplicat până şi în cele mai nebănuite unghere ale vieţii românilor. De aici pleacă şi reţinerile, angoasele şi frustrările celor care ar putea se intervină, dar care se gândesc întâi la familiile lor, la ziua de poimâine şi la anul ce va veni.
Pe scurt, tupeul este forţa propulsoare a neaoşului „las` că merge şi aşa". Tupeul nu poate fi extirpat „cu mănuşi", ci brutal, direct, fără precauţii virginale. Aici este misiunea societăţii civile, în primul rând.

În caz contrar, vom avea aceeaşi „structură" bugetară încă o sută de ani de acum încolo, iar potecuţele cărora le spunem pompos „drumuri naţionale" nu vor fi reparate şi modernizate niciodată.