Din nou cu CFR-ul, sufocat de rahat şi p...at

Se dedică domnului preşedinte Traian Băsescu, totuşi, cel mai longeviv ministru postcomunist al Transporturilor.

Pe la ora 11.00, a început asaltul trenului (nr. IR1963). Se anunţa una dintre cele mai ciudate zile ale acestei veri (24.08.2012). Şi a fost. Abia mă abţin să nu anticipez.

Sosisem în gară la Mangalia, cu o oră în urmă, de la 2 Mai. Sesizasem cum aerul umil al clădirii mă introducea într-un scenariu tare pitoresc. Călătorii strălucitori intrau şi ieşeau, fără nici o teamă. Ocoleau delicat moviliţele de ciment cald, presărate pe peron, într-un cod necunoscut. Se înstăpânea o estetică acolo, din grotesc şi diafan. Deocamdată atât. Nu se vedeau decât câteva bănci tolănite la umbră, pe o rână. Grămezi de roşii cât nuca, struguri, prune.

Am cumpărat rapid, să-mi sting parcă spaima. Cel mai mult, în jur, ciment, ciobit în multe forme. Ceva nevrotic şi nestăpânit. Mi-am închipuit atunci o mulţime de băieţei blonzi şi neastâmpăraţi, ca în J.D. Sallinger. Ei vor sfărâma betonul comunist cu o mulţime de lopeţi de oţel. Ei voiau o altă lume, în contrast cu cei maturi. Băieţelul meu, blond şi el, deja se scălda în ciment. L-am urmărit, încercând să prind vreo noimă.

Am ajuns la funcţionari mai întâi. Leneveau la o masă lungă, în dos. Prea intrau în contrast. Parcă sub zaplasul stânii. Sugerau şi un rai al funcţionarilor păgâni, în acest univers spart, pulverizat. În gura largă a biroului cu pereţii şubrezi - parcă burdujiţi cu tizic! -, un grup de ţigani. Îşi spălau picioarele într-un fel de lighean de beton. În fiecare gară postcomunistă există o ţâşnitoare obeză din fontă şi un astfel de lighean de ciment prăvălit.

Firul galben al apei uda binefăcător mulţimea labelor lor prelungi. Tot galbene, ale picioarelor, care ţăşneau în toate părţile, atinse de un curent puternic. Al foamei, al setei. Ceva asemănător.

Aici, înainte de asaltul trenului, trebuie să fac două scurte precizări. Peste România, nu ştiu cum, s-a aşezat o viziune neorealistă despre viaţă. Pe nimeni parcă nu-l mai interesează cauzele şi efectele atâtor lucruri din jur. Ci doar succesiunea lor într-o mulţime nesfârşită. În această nebunie, orice siguranţă este anulată. Doar plăcerea, cât o fi şi ea. Când brutalitatea stăpâneşte, peste tot, într-un sistem întreg, apare, cred, teamă, spaimă, poftă chiar de nimicire. Totuşi, să nu exagerez.

Lucrul brut şi odios, care strigă cât mai gros, a devenit preferatul unei estetici post-revoluţionare. Filmul tânăr românesc, neorealist, ca stil, a cucerit astfel lumea mult prea obosită a Occidentului. Iar viziunea, apreciată atât de mult de Occident, vrea şi mai mult. Vrea să fie făcătoare de realităţi!

Occidentul, calm şi cinic, plesnind de bunăvoinţi, surâde obez către noul Răsărit neorealist. Intelectualii rafinaţi îi răsfiră barba sură. Cine-i retrograd, cine-i progresist, este întrebarea zilei. Urmează declaraţii pe la ambasade sau comisii UE. S-a aflat astfel că-n SUA şi Departamentul de Război face noi politici culturale pentru România. Asta ca să ştiţi.

Când am tăbărât la vagon, eram încleştat într-un asemenea film ciudat. Aveam bagaje colosale, copiii chirăiau, soţia se arăta dezgustată de acest popor vital al lucrurilor care se înmulţeau groaznic. Se ţin de mână peste tot, spune ea mereu. Consumism şi liberalism, asta vreţi, asta găsiţi. Se războiau cu noi şi aici, pe peron.

N-am putut să mă smulg din acest ritm. Înţelepciunea sau chiar bunul simţ obişnuit, nu mai spun măsura, deveniseră zadarnice. Eu însumi, demult, am devenit susţinătorul viziunii noi, neorealiste, naturaliste, fiziologice chiar. Eram într-un contrast uşor cu soţia. Aşa-i stă bine unui soţ adaptat zilei.

La vagon, ne-am întâlnit reprezentanţii avangardei de pe acest peron. Năvăliseră mai mulţi, de sub liziera ştirbă a celor două sălcii. De la bănci. Primul corp al masei îl alcătuiau tinerii pensionari. La clasa a II-a, stăpâneau doar tinerii, dezbrăcaţi, biruitori. Îmi puneau multe probleme la împins. Îi imitam perfect pe cei din faţă. Prima uşă a trecut uşor. La a doua, fără geam, bălăngănind ascultătoare, ne-am blocat. În călcâie se înfipseseră copiii amândoi. Soaţa şi-a întors doar faţa umedă. Acel ceva vâscos şi putred şiroia deja pe gât şi umeri. - Tată, ne sufocăm!, strigau toţi. Şi i-am împins cu ultimele-mi puteri. Parcă-n ciudă. Cu o mare furie.

Îi vedeam din culoar cum se uitau cu spaimă în jur. Măcar au un compartiment, mi-am spus. Au o uşă întreagă. În sectorul liber, la mijloc de vagon, duhoarea de rahat şi de p...at curgea cu un debit tot mai gros. Fiecare lucruşor era mânjit şi smuls de torent de la locul lui. În sfârşit, avem o duhoare universală în ţară, mi-am spus. Amestecam, din oboseală, stilul brut, neorealist, cu cel suprarealist. Trebuia să subzist.

Umilinţa românului capătă deseori asemenea consistenţe fiziologice. Caracterul îi este pus la încercare, până la urmă. Omului, în duhoare şi mizerie, i se poate vedea şi cancerul din intestine, şi incontinenţa udului cu putoarea acizilor lui. Aşa ajunge să se simtă mărunt şi vulnerabil. Lentoarea, neglijenţa şi puturoşenia altor organe invizibile, abstracte - elemente ale unui complicat sistem social -, se văd clar. Ni se arată la toţi. De un pachet de detergent era nevoie, până la urmă, aici, la Mangalia. Cu acest argument au fost de acord toţi pasagerii. Totuşi, în aer, pe lângă miasma cu un conţinut fiziologic, trebuie să fie şi cealaltă miasmă. Trebuia să o găsesc. Apoi, a venit şefu' şi m-a derutat. Naşul nostru, al tuturor, are grijă şi de bun, şi de rău.

Nu era nici înalt, nici mărunt. Era omul potrivit. Mustaţă cu fir gros, lată şi neagră, avea o cădere depresivă spre barbă. - Domnule ceferist, de unde atâta rahat şi p... at? M-am impus din instinct. Un instinct din acelaşi film. - Despre ce îmi vorbiţi? Mi-a răspuns prompt. Mi-a răspuns şi din ochiul drept, cel foarte sever. Ochiul stâng era pregătit pentru altceva. Omul era dual. Juca şi pentru bine, şi pentru rău. Nu părea a fi nici de la Suceava, nici de la Vaslui, mi-am spus surâzând.

Nasul, frate bun cu ochiul viguros, se sălta învolburat. L-am simţit. Tot mai sus, sau mai jos. Amuşina şi zburda, în cel mai curat stil românesc. Sorbea fără a clipi aerul vâscos. Ridică, totuşi, sprânceana à la Goliatkin (Dostoievski), omul dublu, diabolic. Nasul, aici, în Răsărit, are cel mai mare curaj. Când e plin de sine, se desprinde de pe cel mai fin obraz. Pleacă în lumea mare. Simte mult şi vrea o mare aventură. Gogol, ca şi Dostoievski, dă de înţeles că, atunci când omul se află la strâmtoare sau când viaţa-i dulce în a ei mare comoditate, nasul devine, brusc, şi diabolic. Se ascunde în pâinea cea mai albă, poartă haine potrivite pentru funcţii mari. E ministru, preşedinte, om bogat. - Eu nu simt nimic, spuse naşul cât mai apăsat.

M-a întrerupt la timp din al meu discurs abstract, care m-ar fi încurajat. Mi-a vorbit şi cu ochiul rău, şi cu ochiul bun. Glasul, însă, cald şi mult duios.
Cine mai călătoreşte azi cu CFR-ul? Ne vorbeam tăcuţi din ochii cei duioşi. Nu cei bogaţi călătoresc aici, astfel. Exista demult o frăţie a banilor. Ca şi o plăcere păgubaşă la noi pentru gările pustii. Nici politicienii. Nici marii funcţionari, cu amantele lor, îmbrăcate scump. Închise într-un vagon sărăcăcios, ar privi în jur, strivite de o spaimă urniversală. Bine aţi făcut, domnule Băsescu, vânzând vagoane şi trenuri întregi la fier vechi! Cum ar colinda ele acum, nebune, ruginite şi descompuse la încheieturi, plaiurile tradiţionale?! Într-o hazna ca aceasta, de aici, pe toate să le fi aruncat. Nu ştim cum aţi procedat!

Pe toate le-aţi făcut în spiritul marii bogăţii, cred. Marile bogăţii aşteaptă un loc curat. Bogăţia multă, azi, cu încheieturi grăsuţe, sugrumate de prospeţime, circulă pe autostrăzi. Cum mai tremură cărnurile ei adumbrite, umede, cu şiraguri de dinţişori albi, în limuzinele negre. Alte calităţi, nepreţuite încă de români, ca cei umili, de aici, din acest vagon de clasa a II-a, puţind a rahat şi p...at, aşteaptă doar cuvintele blânde ale celor puternici. Abundenţe la chenzini. De le vor chema pe nume cei puternici, toate acestea vor veni şi pentru noi. Dar e o duhoare mult prea neagră, care liber circulă, ca dragostea, prin trenuri, printre blocuri, pe maidane cu barăci şi brusturi.

-Domnu' ziarist, am un loc la clasa-ntâi! Mi-a vorbit naşu' pe acelaşi ton. Duios şi melancolic. Dar familia să rămână aici! Totu-i ocupat! A revenit şi partea celui exigent. Într-un fel, m-am bucurat, dual fiind şi eu.

Gata, pân-aici. Ce mai contează dacă descriu cum geamurile şi uşile trenului au dispărut timp de 13 ore, ca să lase liberi fumătorii? Ca să lase liber şi şasiul din oţel, să se zvârcolească ritmic pe căldură. Să ne zdruncine cum ştie el. Au fost 40 de grade afară, iar înăuntru, 70. În acelaşi timp, dedesubt, ţevile înfundate cu rahat şi p...at ţâşneau liber printre noi. Nu ne mai băgau în seamă. Strănutau în fiecare colţişor.

De pe la Buzău, ne-au distrat, apoi, până târziu, cei o sută de ţigani, cu o sută de desagi plini de o cătină murdară, galbenă şi ea, ca şi atmosfera rea. Au cântat, au cerşit şi au dormit la fel de zgomotos. În miez de noapte, pe când ne aflam atinşi de boarea răcoroasă din oţel din pernele de vinililn, am ajuns la destinaţie. În sfârşit, întârziasem doar o oră. Treisprezece ore am zăcut în duhoarea de rahat şi p...at a CFR-ului. Se lăsase o tăcere uimitoare atunci, la Suceava Nord.

Constantin Iftime este publicist şi colaborator extern adevarul.ro