Soluţia minune: cum poţi lua Bac-ul în patru paşi

Vasile Tăratu e director la o şcoală din Vlădeni, Iaşi. O comună aflată la ani lumină de dezvoltata Capitală şi ai ei străluciţi lideri. În urmă cu câteva zile, poza lui era aşezată, în logica juralismului columbeano-udro-vadimist, într-un loc pe care acuzatorii generaţiei de rataţi puteau organiza concurs de scuipat. Pentru că era directorul unui grup şcolar unde niciunul dintre cei 42 de candidaţi nu au trecut Baca

Azi, directorul a mai apărut într-o fotografie. De această dată într-un ziar de provincie, mai aproape de Vlădeni. Alături de el, o fetiţă cu un zâmbet larg şi senin. Livia e singurul copil de la ţară care a obţinut nota 10 la admiterea la liceu. A învăţat în acelaşi sat uitat de lume, pe aceleaşi bănci, cu aceiaşi profesori. Face şi ea parte din generaţia condamnată de adulţii înfricoşaţi că „nu o sa mai aibă cine să lucreze pentru pensia lor“.

Acum, la mai bine de o săptămână de la examenul de maturitate, s-au oprit toate lătrăturile de prin paginile ziarelor sau din pereţii de sticlă. „Dezastrul“ a fost arhivat în pântecul internetului. Singura problemă rămasă este cea a notelor la Bacalaureat    ale ministrului Educaţiei.

De la Vlădeni, loc reprezentativ al „generaţiei de rataţi“, o fetiţă de 14 ani, prin vorbe simple, explică ceea ce nu a reuşit o armată de jurnalişti experţi, moderatori crispaţi şi specialişti în dat cu părerea. Care e soluţia? Care sunt paşii? Ne spune Livia.

În primul rând: „muncesc foarte mult şi nu aştept nimic în schimb, pentru că ştiu că tot ceea ce fac este pentru mine“. Copilul e foarte sincer. Nu are nevoie de declaraţii umflate pentru a-şi mări audienţa sau pentru capital electoral. Şi spune că „munca“ e principiul primordial.

Apoi…„am învăţat foarte mult, câte 3-4 ore pe zi, chiar şi 5 câteodată. Dar mi-a şi plăcut, pentru că, dacă nu mi-ar fi plăcut, nu ştiu dacă aş fi reuşit“. E atât de simplu. Pentru că nimic nu poate ieşi aşa cum trebuie dacă nu există pasiune.

Al treilea ingredient, obligatoriu, îl găsim în fiecare din noi: „Cred totodată că, dacă nu erau mama şi cu tata acasă, nu aş fi fost aşa. M-au susţinut foarte mult şi le mulţumesc pentru că am discutat foarte multe lucruri cu ei şi mi-au deschis ochii în legătură cu viaţa de mai departe, pe ce ar trebui să mă axez ca să reuşesc“.

Iar ultimul pas este şi cel care închide cercul: „Am fost învăţată să o întreb pe doamna profesoară Gabriela Pacular, chiar şi de mai multe ori, atunci când nu înţelegeam“.

Acum avem modelul. Şi nu e inventat în birourile mari şi răcoroase ale vreunui minister de către nişte birocraţi obsedaţi de pensie. Nici nu e rezultatul unor dezbateri cu accente de mahala de la vreo televiziune cu pretenţie de ştiri. Aceste personaje nu o vor asculta niciodată pe fetiţa venită de la capătul ţării.

Dar dacă o vor face câţiva dintre noi, fie că e profesor, elev sau părinte, atunci vom înţelege că acele principii atât de simplu enunţate se pot aplica zi de zi în tot ceea ce facem. Iar viaţa noastră se va schimba.