România, văzută din Germania

Un sat întins cât vezi cu ochii, plin de case netencuite şi străbătut de uliţe deasupra cărora se strâng nori de praf. Copiii goi şi murdari care fugăresc gâşte completează acest tablou, aproape sinistru, al unei Românii despre care aproape nimeni nu înţelege cum de a fost posibil să fie acceptată în Uniunea Europeană.

 Aşa îşi imagina o bavareză ţara pe pământul căreia a călcat întâiaşi dată zilele trecute, atunci când, cu inima strânsă şi obligată de niscaiva chestiuni profesionale, a coborât din avion pe aeroportul din Sibiu. După o scurtă călătorie cu maşina, spre hotel, i-a mai venit inima la loc. A văzut că pe străzi copiii umblă îmbrăcaţi şi că sunt ţinuţi de mână de către adulţi, a admirat clădiri interesante ce păreau a fi istorice şi chiar magazine ale unor firme de lux prezente şi în Germania.

Mult mai destinsă – şi chiar uşor amuzată de situaţie – mi-a mărturisit, la o cafea, toate cele pe care vi le-am descris mai sus. Îmi spunea că nu şi-a imaginat nicio clipă că poate fi o diferenţă ca de la cer la pământ între ceea ce se ştie despre România în ţara ei şi ceea ce a găsit aici.
O vreme am crezut că femeia exagerează, deşi nu stăteam de vorbă cu un om simplu care înghite pe nerăsuflate ceea ce-i livrează televiziunile. Doamna în cauză este arhitect, şi încă unul foarte apreciat la München. A umblat prin toată lumea, a stat o vreme în America şi a încercat să descopere cât mai multe realităţi „nefardate” din locurile prin care a ajuns. Citeşte şi o interesează politica externă. Aşadar, mi-am risipit bănuielile în privinţa posibilei sale ignoranţe. Mai mult, era încântată că, la întoarcere, le va putea povesti prietenilor „adevărul despre România”. Adevărul ei, desigur.

M-a întrebat care este motivul pentru care nici unul dintre liderii noştri naţionali nu se oboseşte să le arate occidentalilor „adevărata faţă a României” (după cum ea însăşi s-a exprimat). Am evitat un răspuns tranşant deşi, credeţi-mă, eram cât pe ce să-i spun... adevărul. Adevărul meu, bun înţeles. Am considerat însă că nu se cade să-i împui capul cu „nimicuri”.

I-am vorbit doar despre organizaţia etnicilor germani din România, bănuind că ar putea-o interesa. S-a mirat că primarul Sibiului este un conaţional de-al ei şi că, în plus, era cât pe ce să ajungă premier. „În acest caz, probabil că aţi fi avut o imagine mai bună...”, mi-a replicat imediat. Iar mă pusese în încurcătură. Ca să ies cu faţa curată, am întrebat-o dacă a auzit de noul slogan turistic al României – „Explore the Carpathian garden”.

După cum probabil aţi bănuit, doamna arhitect s-a uitat lung la mine şi m-a rugat să-i explic despre ce este vorba. Pentru a treia oară îmi dăduse şah...

În cele din urmă, am evitat „matul”. Aşa cum, probabil, ar fi procedat mulţi dintre dumneavoastră i-am spus câte ceva despre peisajele de pe Valea Oltului, despre Maramureş, despre mănăstirile din nordul Moldovei şi despre cele din Oltenia. Recunosc, am insistat asupra peisajelor naturale şi asupra spiritualităţii româneşti. Eu cred că am procedat bine. De ce? Pentru că, deocamdată, România pare să nu aibă absolut nicio legătură cu liderii ei.

Valorile despre care i-am vorbit doamnei din Bavaria sunt dintre cele la care ne vom raporta întotdeauna şi de care vom fi mândri fie că recunoaştem asta, fie că nu. Cât despre „liderii noştri” din ultimii ani... nu cred că istoria va consemna prea multe.