„O fetiţă s-a pierdut în România!”. Stai să vezi ce-a fost după aceea

În urmă cu trei ani, un prieten englez m-a rugat, în stilul lui foarte sobru, să găsesc o fetiţă de 5 ani pierdută în România. Nu avea nici măcar certificat de naştere. Mama ei, aflată la Londra, o căuta cu disperare. Nu ştiam ce istorii ciudate aveam să aflu după aceea.

T. avea impresii prea bune despre mine, ca jurnalist. - C., o fetiţă s-a pierdut în România! Numai tu o poţi găsi. Apoi, îmi spusese tandru, de mai multe ori, numele Maria. După tandreţea englezului, se deschidea ceva fumuriu. Nu era o disperare. Mama ei se afla în gazdă la T. Avea soţ plus alţi trei copii. N-am aflat cum şi-a intersectat drumul cu prietenul meu. Mi-am închipuit că nu a fost un loc sau un moment luminos. Ştiţi, la Londra, românii, în general, nu sunt priviţi bine. Darămite romii. Mama Mariei făcea parte dintr-un asemenea grup. Câteodată, în anii care au urmat, aflam că familia îşi găsise de lucru, de cele mai multe ori, nu.

Maria s-a născut la Bucureşti, într-un mare spital. Mama, aproape minoră pe atunci, trăise cu un adult care colindase toată Europa. Adultul, ca mulţi alţii din grupul lui, se ocupase de trafic de fiinţe umane. Mama Mariei, s-ar putea spune, naivă, a fost alături de el. Nu a mai mers mai departe în adâncul mărturisirilor ei. Mi-a vorbit de bătăi, de ameninţări dure. În cele din urmă, bărbatul a fost prins, şi condamnat la ani buni de închisoare.

Când procesul lui se afla în toi, ea a născut-o pe Maria. Apoi, nu ştiu cum, căci aici am fost privat de detalii, repede-repede, a lăsat copilul. A plecat din nou în Europa. Ameninţată, ca să i se piardă urma. Bărbatul, deşi în închisoare, i-a luat copilul. Până la urmă, femeia hăituită şi-a găsit norocul. S-a măritat cu un băiat bun, cum se spune. Şi-a întemeiat o familie şi ar fi vrut acum s-o aducă şi pe Maria la ei.

Ştiind, cât de cât, cum s-au petrecut lucrurile, am intrat în acţiune. Am scris mai întâi la spitalul cu pricina. Nici un răspuns. Am dat telefoane în repetate rânduri. Nimic. După câteva luni, o funcţionară, silabisind dintr-un registru, mi-a confirmat naşterea acolo. Fata dispăruse apoi cu o mătuşă a capului reţelei. Am colindat Bucureştiul vizitând multe organizaţii care se ocupă de copii în toate felurile. Le-am făcut cunoscută povestea, scris şi oral. Cu detalii, cu surplus sentimental. Fetiţa părea sechestrată şi nu avea nici un act de identitate. Era ca un câine vagabond. Le-am lăsat telefonul, adresa. Îi contactam când şi când. Nimic-nimic, pentru totdeauna.

M-am hotărât atunci să merg pe mâna instituţiilor guvernamentale. Până acum, lucrasem cu ONG-uri. Avusesem parte de cafele, de strângeri de mână şi de multe vorbe. ONG-urile de acest fel au de oferit doar produse calmante. Te aduc la visare foarte repede sau la un fel de utopie pozitivă despre România. Primisem promisiuni cât cuprinde. În acest stadiu am petrecut un an. Prietenul meu, consecvent cu el însuşi, întreba periodic: - C., ai găsit-o pe Maria? Apoi, pe un ton mai cald, revenea. - Nu-i nimic, am încredere în tine. Uneori, când mă îngropam singur într-o mulţime de detalii, scutura uşor din cap: - C., ţi-am spus, nu-i nimic. Înţeleg şi eu româna.

Venea periodic, o dată sau de două ori pe an la mine. Învăţase româna. Mai întâi, ca să poată comunica cu cei trei copii ai mei. Apoi, am aflat că-l interesa poezia. Eminescu, mai ales. Despre traducerile făcute din Eminescu în engleza lui, înainte de a răspunde, zâmbea. Ştiam zâmbetul lui din povestea cu Maria. Zâmbetul de englez este foarte concentrat. Consistent, vreau să spun. - Ce nu înţelegi, mă întreba. A-a, referitor la traduceri, am găsit multe copilării aici. Şi bătea cu degetul lui lung şi osos în coperta unei cărţi cu aspect luxos. Era una din acel vraf de cărţi pe care îl tot clădeam eu. Căutam să-i mut atenţia cu asemenea traduceri. Îmi luam revanşa. La T., trăsăturile de aristocrat - mâna lui puternică, felul de a comunica direct, tonul limbii, la urmă - adunau, nu ştiu cum, la un loc, în jurul lui, într-o clipă, o mulţime de detalii foarte importante ale lumii mele. Câteodată, îmi spuneam hotărât: simt că învăţ să trăiesc simplu, de la acest englez. Şi el zâmbea încurajator. Concentrat, cum am spus. Eu hohoteam larg, fără să am vreo soluţie simplă. Încercam să-i explic ce-i cu România. Şi vorbeam, şi vorbeam. - Voi, românii, n-aţi vorbit prea mult pe timpuri şi acum recuperaţi repede, încheia el cu zâmbetul lui.

În cazul Mariei, însă, nu aveam nici un succes. Nici o instituţie, de la cea a Secretariatului de stat în domeniu, adică de sus, nu s-a implicat cu adevărat. Toţi zâmbeau şi-mi promiteau întruna până mă vedeau ieşit. Apoi, trosc!, închideau uşa pentru totdeauna. Până când, într-o zi, am intrat pe fir cu Poliţia. Primele scrisori trimise acolo au fost aşa, de intrare în contact de menţinere a unei pauze lungi. În acest timp, eu abuzam de telefoane. Privirile celor de la capătul firului urcau în tavan, coborau. Mâinile căutau febril ceva pe tastatură, ochii, fix în calculator. După aproape jumătate de an, brusc, primesc un semn de la un colonel. Era mare-n grad, în funcţie, dar cu o voce stinsă. Parcă nu voia să iasă la vedere dintr-un fişet de oţel verde. Poliţiştii din birouri, îmi închipui şi acum, au în dotare o mulţime de secrete dure, nemiloase, care stau şi ascultă încruntate. Apoi bâţâie foarte tare din picioare, sub birou, sau într-un dulap mare. În dosul uşii, le ard pumnii, palmele. Ar vrea să scrie măcar un raport dur, să te înfunde. Colonelul - european - îşi reprima toate apucăturile. Alertasem în jurul lui un întreg departament de cercetări speciale. Ajunsesem să mă cunosc şi cu un poliţist sub acoperire. Unul care face ordine şi curăţenie, singur, în Piaţa Universităţii, la Unirii sau în Piaţa Romană. De aici începe o cu totul altă istorie, despre războiul ascuns al hoţilor, al anarhiei în România. Acum, însuşi şeful lui mi-a comunicat, solemn, fericit, că au găsit-o pe Maria. Însă nu puteau nici să-mi dea adresa, nici să-i facă actele. Treaba lor se sfârşea acolo. Omul, fata, disperarea n-aveau acoperire la acest nivel înalt al Poliţiei.

În toamna aceea, Maria trebuia să înceapă şcoala. Ştiam că există o lege prin care stabilirea identităţii unui om devine act obligatoriu. Cel puţin în România. Acest act obligatoriu intra în sarcina organelor de stat. Astfel i-am reproşat odată colonelului. Era tare supărat când am asociat departamentul lui cu organele de stat de altădată. Şi mi-a arătat bine supărarea. Mi-a tăiat comunicarea.

În sfârşit, dosarul a fost trimis, cu poşta specială, la o instituţie guvernamentală. Instituţia guvernamentală doar se ocupă de cazuri de copii. Existau funcţionari plătiţi, exista şi o clădire în localitatea V. - Auzi, în trei luni, mi-a prezis colonelul, se rezolvă tot. Şase luni, instituţia guvernamentală a tot aranjat dosarul. L-a mutat când mai încoace, când mai încolo. Fireşte, nu mi-a dat nici un răspuns. Am trimis adrese, în care am povestit pe larg, oferind provocator date primite de la Poliţie. Colonelul meu, de la început, mă avertizase, datele sunt strict secrete. Apoi, ca un om, s-a îndurat şi el. Mi-a trimis, înregistrată, ştampilată, o sinteză.

Am încercat să-i pun pe funcţionarii acelei instituţii în contact cu Londra. Mama fetiţei dădea telefoane şi ea de acolo. Ei, nimic. Tăcerea devenise deja un semn clar de înfruntare. Mama Mariei îmi repeta tot mai des, cei de aici îi cer bani pentru orice mişcare. Într-o zi, am reuşit să vorbesc cu direcţiunea. O doamnă, care s-a recomandat directoarea centrului, iritată, cum mi-a dat de înţeles, mi-a aplicat doar formule scurte. Timp de aproape o oră. Voia să fiu deconspirat. Era genul unei clone a caracatiţei marilor funcţionari care vrea scandal. Bate din picior, are coc, pantofi ascuţiţi şi carnet de partid. Era o panteră, nu a aventurii sociale, ci a junglei politice. Prea cerea să vină Poliţia. Chiar acum. Până la urmă, a încercat să afle cât câştig dintr-o asemenea acţiune. Neaflând, mi-a închis telefonul. A încetat după aceea să-mi răspundă. Un funcţionar aşa de mare nu se lasă înfrânt niciodată.

Englezul meu, când auzea de Maria, flutura din cap. Datele, oferite de Poliţie, de instituţia guvernamentală, nu intrau pe firele minţii lui simple, fără o firească stimulare. S-a făcut un an şi jumătate. Apoi doi. Spre primăvară, mi-am luat inima în dinţi şi am vizitat, în V., instituţia guvernamentală. Era un timp superb. Directoarea şi echipa ei fuseseră înlocuite. Câştigam războiul. Noul director m-a primit cu fast. Era marcat şi de prospeţimea funcţiei. Prea repede spun c-am fost primit. Aveam în faţă un bărbat bine legat, vorbind clar, răspicat. Era omul de acţiune. Era omul meu. Arăta curajos. Înăuntru, vai!, suspicios bine. Dar puteam deja să mă mint. Înainte de a fi primit în biroul său spaţios, am fost bine cercetat, verificat, puricat. Oamenii lui au sunat chiar la Poliţie. Atunci, în birou, după ce s-a clarificat, mi-a spus franc: - Domnule jurnalist, într-o lună, treaba se termină. Vor mai fi ceva probleme pe la IML, domnule jurnalist, ceva bani ne trebuie. - Îi dau eu, i-am răspuns imediat. - Nu-u-u, facem noi tot, domnule jurnalist. A fost cinic. Sau ironic. N-am primit nici un mesaj timp de şase luni. - Am pierdut-o iar pe babă, mi-a comunicat obosit, când ne-am revăzut. Vorbea într-un stil familiar şi calm. Ne cunoşteam bine. I se arătau mari perspective. - Fuge baba asta, îşi schimbă casa, telefonul, repeta el. Era vorba de mătuşa infractorului, cea care o înşfăcase pe Maria. Apoi, de câte ori am mai revenit în V., nu l-am mai văzut. Stilul lui afirmativ l-a preluat secretara. Funcţionara, responsabilă de dosar, mi-a răspuns după alte luni: totul s-a sfârşit acuma! Adică este bine. O aşteptăm deci pe mamă. Însă mama de la Londra nu primise nici un semn. Nu mai vorbesc de dosar.