Nu suntem un popor de secături

Nu, poporul român nu este format din „leneşi, hoţi şi ciubucari”, aşa cum susţine actorul Marin Moraru, într-un interviu acordat ziarului nostru. Îi înţeleg revolta, însă nu pot fi de acord cu o asemenea afirmaţie. Şi am să vă spun de ce.

Ţăranul român nu este puturos din fire. Pe el l-a puturoşit colectivizarea şi, în multe cazuri, urbanizarea forţată. Putem spune că România de astăzi nu mai are ţărănime, ci populaţie rurală.

Fără a idealiza ţăranul român trăitor în vremurile de până în 1940, trebuie să admitem că profilul său moral era unul cât se poate de onorabil, cu aproape nimic diferit de cel al ţăranului francez sau german. Din nefericire, comunismul l-a sluţit într-un asemenea hal încât a ajuns de nerecunoscut. Aruncarea în temniţă şi umilirea gospodarilor care s-au opus colectivizării, dar şi promovarea masivă în structurile represive a codaşilor de prin sate ne-au adus unde suntem azi. Adică: 40% din populaţie tot cu WC-ul în curte, sate întregi de case cu turnuleţe şi locuitori în majoritate de etnie ţigănească, tineri plecaţi să muncească în străinătate, care nu vor să-şi mai aducă vreodată copiii înapoi.

Altfel, românii nu sunt mai înclinaţi spre hoţie decât englezii, de pildă. Aici este vorba strict despre modul în care se aplică legea. Cei care o aplică (în cazul englezilor) sau cei care se prefac că o aplică (în cazul nostru) au la îndemână cel mai important factor de control social. În maximum şase luni se poate face curăţenie în acest mult blamat sistem instituţional românesc, punând tineri instruiţi şi de bună-credinţă în posturi-cheie. Avem destui, numai că aceia care i-ar putea promova – decidenţii politici! – au cu totul altă „agendă de priorităţi”. Se ştie. Şi, fie vorba-ntre noi, „decidenţii” provin cu toţii, direct sau indirect, din vechiul sistem PCR-ist (Pile-Cunoştinţe-Relaţii). Primenirea instituţională ne va lua – vrem, nu vrem – încă două sau chiar trei generaţii. Nu o spun doar ziariştii, ci şi oameni precum profesorul Neagu Djuvara. De aici şi întrebarea, vecină cu deznădejdea: „Cine mai are răbdare s-aştepte?”.

În ceea ce-i priveşte pe ciubucarii noştri, cu siguranţă nu sunt cei mai răsăriţi din Europa. La acest capitol, nu cred că-i putem depăşi vreodată pe italieni sau pe greci. Numai că la ei, ciubucăreala se face cu mănuşi şi ceva mai discret decât în România. Ciubucarii noştri n-au ştaif, nu mai ştiu să fie politicoşi, curtenitori şi abili, dau „cu barda” tupeului şi cred că numai la simpla lor apariţie trebuie să te laşi prostit. Nu sunt mai mulţi decât la alte popoare, în schimb sunt mai agresivi şi mai opulenţi. „Ai noştri” înţeleg prea bine faptul că, dacă le vor da decidenţilor „preţul corect”, n-au ce păţi, indiferent de cum se comportă. Dar timpul îi va mătura şi pe ei, aşezând în locul lor alţi ciubucari, poate ceva mai stilaţi. Aşa cum suma viciilor pare a fi constantă la oameni, tot aşa suma secăturilor dintr-o societate rămâne aceeaşi.

Pericolul major este însă altul: învrăjbirea socială, cultivată atent în ultimii ani, de la cel mai înalt nivel. Am ajuns să ne urâm unii pe alţii cu ferocitate. Dar despre asta voi scrie, mai pe larg, altădată.