Mi-i frică să spun că nu sunt liberal sau că nu sunt comunist

Evoluăm, cred, prea repede pe o cale nouă şi la voia întâmplării. Ne mână ceva înapoi, înainte, în lături. Am mers iute de la stânga la dreapta, apoi, de la dreapta la stânga, după cum ne sunt furnizaţi conducătorii. Ei ne cer totul. Nu suntem exasperaţi.

 Jucăm în spatele lor. Ieri, ne erau furnizaţi din Răsărit, astăzi, din Apus. De la teroarea din anii '50, am ajuns cu minţile întregi la entuziasmul din anii '70. Va amintiţi, anii '70 au fost un scurt moment.

Prăbuşirea comunismului ne-a adus apoi la extaz. Sincer, am un sentiment că trăiesc într-o lume şubrezită, care plesneşte, crapă, se usucă violent, în gura cuptorului unei veri nebune. Ascultaţi în aer. Se aud sentimente mari cum se rup. Vă mai amintiţi de „ţară", de „popor", de „casă", de „familie" - cuvinte învechite, mari doar în amintire, care se năruie în mărunţişul atâtor calcule. Calcule de interes politic şi financiar, de castă intelectuală sau masonică, de etnie, albă şi albastră, sau maronie, neagră şi murdară.

Mă tem, deci, să spun că nu sunt liberal sau că nu sunt comunist. Unde este conservatorismul de altădată?! Orice ai spune, trezeşti o mie de suspiciuni. Şi sunt destui care veghează, galbeni de ranchiună. Dacă eşti liberal, ţi se spune, du-te la cei bogaţi. Dacă eşti comunist, trăieşte cu cei săraci, dacă ai să poţi. Trebuie să stai în rând, în rândurile drepte ale massei, când ai păreri ferme. Uite, de asta mă tem să stau aici. Mă îndoiesc şi când scriu, căci sunt singur. Cei împotrivă sunt mulţi.

- Gândeşti mult, frate, îmi spune acel cineva mărunt, de alături sau din minte. El îmi cunoaşte însă slăbiciunile. Apoi nu mă lasă ca să-mi revin: - De frică îţi imaginezi atâtea nevrotice schimbări? Sau pentru că nu ai frică. Ia nu mai gândi şi nu-ţi mai imagina! Despre comunism vorbesc atât de mulţi din amintire. Înăuntrul minţii lor, există încă entuziasm, muncă cinstită, trup, fără metafizică. Ce mai! o tinereţe veşnică a fost comunismul! O putere străveche, reînviată nu se ştie cum de ruşi, ce ne-a prefăcut într-un popor de uriaşi. Într-un popor cu pofte inumane, de oameni noi, recenţi. Acum, vrem, deodată, raţiune şi calcule.

Când nu era Băsescu preşedinte, nu existau decât comunişti sau foşti. Stai să vezi. Sau social-democraţi, de stânga. De cum a venit el, apoi Monica Macovei şi Elena Udrea, da, ni s-a ivit un orizont adevărat. De dreapta. Înainte nu a existat nici un adept corect de dreapta - asta pentru că nu au vrut ei. Traian Băsescu, Monica, Udrea. Acum, însă, ei vor. Puterea de dreapta, vedeţi, are voinţă ciudată, adâncă. Lucrează cu porunci şi profeţii. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de tinereţea lui, când a fost utecist, procuror, securist. Toţi aceştia vor ca Băsescu să fie viaţa lor nouă în România.

Mai există, totuşi, şi neştiutori. De stânga şi de dreapta. Cum mai scheaună ei, undeva, la periferii, în oraşele zgribulite, sau în satele pustii. Fiecare, cu a lui amărăciune, trăieşte din amintiri. Lor li se arată în închipuire fabrici şi uzine, lanuri verzi de grâu, de porumb, sub soare de vară calmă. Cum se ridică drept în sus fumul casei lor natale, în amintire. Cum mai sâsâie ei, înduioşaţi, milostivi, predispuşi la compasiune. Nu doar la spaime mărunte. Sau la lene, cum se spune. Sau la milă, sau la înduioşarea celor bogaţi şi darnici. Sau la pofte sănătoase şi simple. Ăsta da „sau". Ei îşi spun împăcaţi că păstrează idealurile de fericire şi dreptate ale poporului veşnic.

Prea des ni s-a spus: Dreapta-i urâtă! Că are masca celui matur, cu o voinţă necruţătoare. Că este şcolit, progresist, dus în lume, că prinde din aer uşor ultimele mode. Nu vreau să spun deloc ateism, consumism până-n unghii. Nu. Nici consumatorul de sex, nici spiritul contradictoriu al celui obosit de corectitudini. Nu! Dar în mijlocul stângii, al celor melancolici, prea puţin dispuşi la humor, încă se scandează: Dreapta-i urâtă! Acest sentiment subtil face ravagii şi asupra chipului lor. Şi ei, de la atâta ranchiună, îmbătrânesc. Priviţi-le feţele! Ăştia de dreapta nu au inimă pentru compasiune, spun cei de stânga iar. Ei calculează. Sau nu au inimă decât pentru plăceri. Pentru plăcerile cu detalii, cât mai intime. Rece, până la urmă. Nu puteţi să-i priviţi?

Atunci prea des ni s-au insuflat asemenea gânduri perfide şi ascunse. Prea des am fost forţaţi să gândim la fel, sau la comandă, după cum vrea un lider puternic. Nu mai putem fi liberi. Stânga lui Ponta sau dreapta lui Băsescu ne domină, ne sfarmă raţiunea. Auzi, stânga lui Ponta sau dreapta UE a lui Băsescu?! Ponta-i liberal, ca şi Năstase, un ultraliberal, avar, şi poate sinucigaş. Băsescu, da, el reprezintă dreapta deşteaptă, şmecheră. Cea de dinainte de 1989, una securistică.

Ce să mai vorbim de Humbaba, ultimul zeu kaghebist din Taiga, Iliescu? Cu ce vorbe dulci, răcoroase şi cu miez otrăvit, vrea el din nou să ne aducă în capcanele minţilor reci ale foştilor activişti. Cu câtă claritate îşi vede el, în ale lui multiple minţi, voioasele tinereţi comuniste! Are lentile cu centru focal de ranchiună uriaş în obiectiv. Pe toţi vrea să ne tragă în a lui viziune, în catacombele minţii lui de bătrân comunist. Acolo ar vrea să-i ocrotim somnul, în sarcofagul lui de uraniu, îmbogăţit de ruşi. Ăsta sigur are formula chimică a nemuritorului.

Stânga-i frumoasă, ni s-a spus de atâtea ori, din amintiri. Tânără, revoltată, care vrea progres. Nu se ştie ce ascunde frumuseţea asta înăuntru, însă. Noţiunea de frumuseţe pentru cei de stânga e perfidă. Ca un cal troian. Priviţi-i cum stau îngrămădiţi înăuntru, ascunşi, cu pumnii strânşi. Priviţi doar stânga interbelică. Are părul zbârlit, în ochi, iar ochii holbaţi, de nebun. Străinii, când au trecut pe la noi, atunci, au tăcut mâlc. Nu au scris nimic despre ea. Însă, despre România săracă, preistorică, au spus tot ce au vrut. De-abia stânga asta, neştiută, tăcută, are ceva pur oriental. Rece extaz, cruzime de mongol, Orient plus Balcani - asta-i doar o formula decentă.

Undeva, cei de stânga şi cei de dreapta reiterează confruntarea cea veche: Orient vs Occident. Dreapta recentă, UE, nu e doar occidentală. Este şi mai mult. Merge hăt, departe, până în SUA. Stânga merge la fel, în cealaltă parte. Visează un fel de China. Visează exact ca stânga de la Paris, de fapt. Şin-Şin! Ce dulce sună China în limba lui Voltaire. Deloc Coreea însă, şi puţin Rusia! Aţi înţeles. Am lăcat Rusia la urmă, pentru a fi porovocator.

Ce mai contează Rusia? Dă bine s-o evocăm. Poate fi un argument contradictoriu foarte puternic, sofisticat, pentru cei de dreapta.
În această vară, însă, au dreptate toţi, în felul lor. Fie că Băsescu strigă, la marile porţi: M-au răsturnat! Este puci! Sau, gata, am câştigat cu 0,01 la pătrat! Au trecut deja opt ani de intrigi şi ne-am obişnuit cu el. De ce să-l mai schimbăm? Are dreptate opoziţia, puterea de acum, să răscolească toate rădăcinile acestui lider puternic. Ăsta-i sicomor, ceva biblic, şi nu dictator. Au dreptate Ponta şi Antonescu să utilizeze pârghiile birocraţiei pentru a răscoli reţelele politice. Cei de acolo urlă, muşcă, sug cu lăcomie tot. Întotdeauna, în aceste cazuri, puterea se îngraşă şi-şi pierde minţile. Iar statul se lasă cuminte călărit şi supt.

Are dreptate câte un grup de intelectuali să facă apel la instituţiile milenariste ale Occidentului, căci în ultimii opt ani, au reuşit să înalţe, aici, în pustiu, o cultură elitistă, de mare anvergură. Un turn printre barăci şi bozii. Cum există la Paris, la Londra sau la New York. Au dreptate şi cei câţiva intelectuali, bătrâni, chiar săriţi, să se ferească de miasmele prostimii. Prea s-au înmulţit cărţile cu limbaj deocheat şi cu sex. Ştiu un prozator care a îndrăznit să-şi întituleze volumul „Chetă la flegmă". Sau la muci. Ptiu! Să-l castrăm, au tresărit. Nu vi-l spun căci nu vreau să-l închidă. Au dreptate cei care vor să cupleze cultura română la reţeaua atâtor culturi - mari, universale, păgâne, mondiale.

Au dreptate bătrânii, pensionarii şi asistaţii sociali să strige până mor: Hoţii! Căci cu adevărat sunt lihniţi, debusolaţi şi veşnic revoltaţi. Nimeni nu mai vrea să intre în labirintul minţii lor melancolice, să vadă cât de plăcut li se umpleau cu vârf şi îndesat, cu mâncare bună, sănătoasă, ale lor burţi. Ca-n vremea tinereţii lor, în cămine, în familii liniştite. Au dreptate cei neliniştiţi, ciudaţi, să stea până dimineaţa în faţa televizoarelor, la OTV. Să discute pe îndelete despre ciocoi, cu reporterii sau chiar cu însuşi DD. Pe deasupra atâtor cadavre, cu putoarea gropilor de gunoi în nas. Chestiunea ciocoilor a rămas nelămurită în minţile românilor de o sută de ani.

Au dreptate toţi, până la urmă, căci este vară încă şi nopţile sunt răcoroase iar.

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro