Jigodiile profesioniste

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A intrat în birou cu umerii aplecaţi. Ochii, copie fidelă a trupului, sunt aşezaţi într-o plecăciune plină de minciună. Vorba îi este mieroasă şi la fiecare trei-patru cuvinte scapă un „Da, şefule!”.

Faţa vrea să arate imaginea unui om obosit de muncă, preocupat. Dar nu reuşeşte decât să se maimuţărească asemenea unei măşti penibile. Se retrage cu spatele şi închide uşa biroului cu evlavie, de parcă ar trage de poarta unui altar. Coloana vertrebrală i se îndreaptă ca prin minune. În câteva secunde se tranformă din cea mai scârboasă slugă în cel mai hapsân ciocoi.

Nu există specie mai mârşavă şi mai parşivă. Indivizi reprezentativi întâlneşti peste tot. De la sediul partidului sau birourile mari ale instituţiilor publice până la companiile private. Sunt cei mai periculoşi pentru că s-au poziţionat cu o abilitate de hienă în zonele cheie. Ştiu să se gudure şi să gâdile orgoliul unor stăpâni ascunşi în spatele unui birou. Ştiu să umilească şi să-i calce în picioare pe cei de sub ei. Mai ales pe cei veniţi din afara structurii.

Nu ştiu ce e aia muncă. Totul pasează mai departe. Nu au mişcat un pai în viaţa lor. Toată judecata le trece prin buzunarul de la costum. Sau prin poşetă. Ştiu foarte bine „cum merg treburile pe aici!”. Au o apetenţă senzaţională de a scăpa de orice responsabilitate. Stăpânesc la perfecţie arta minciunii şi cea a linguşelii. Ştiu când să pupe şi când să lovească. Mai ales pe cine.

Jigodiile profesioniste ţes intrigi şi aruncă cuvinte pe sub uşi. Simt competenţa şi o distrug din faşă. Sunt rezistenţi la schimbare ca un gândac de bucătărie. Când vine vijelia au găurile lor în care se ascund. Când simt miros de căpătuială sunt primii care mişună pe holuri.

Au o singură slăbiciune. Sunt laşi. Meseria de jurnalist m-a ajutat să pricep că nu au nicio putere asupra mea. Am făcut chiar o pasiune în a le observa comportamentul. Deşi, nu de puţine ori, rămân cu un gust rău în gură şi mi se strânge stomacul. Dar cei mai mulţi dintre noi, mama mea, a ta, sora, fratele, unchiul nu au această forţă. Îşi consumă energia, bucăţi din suflet şi bruma de bani pentru a beneficia de un drept al lor. Şi nu au timp să înţeleagă că cei din spatele uşii de birou trebuie să fie la dispoziţia lor. Nu invers.

Această castă de indivizi nu o regăseşti doar în instituţii publice, firme de stat sau partide politice. În mediul privat, mai ales în companiile cu mulţi angajaţi, se poziţionează în funcţii cheie şi se prind de ele asemenea râiei de piele.

De acolo pleacă tot răul. Incapabili, mustind de răutate, pun frână oricărei iniţiative. Se constituie ca o interfaţă virusată între cel ce poate lua decizii şi cei ce le pot pune în aplicare. Suflă la urechea şefului o realitate contorsionată şi trunchiată. La cei de dedesubt urlă aberaţii şi decizii stupide.

Iar când un individ din această specie ajunge el pe scaunul cel mare, întreaga structură devine o colonie de şobolani.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite