Despre tâmpiţi-nesimţiţi şi hoţi-corupţi. Sau despre cum fugim cu cercul

Cei ce ne conduc au momente de sinceritate crudă. Chiar şi între ei. Spun că se împart în două cete. În smintiţi şi în mişei. Sau, cu voia ‘telectualilor şi a clasei mici burgheze portocalii, în „tâmpiţi-nesimţiţi“ şi în „hoţi-corupţi“.

Eu nu cred asta. Eu zic că acolo „sus“ sunt domni cu papion, cinstiţi şi aşezaţi, care fac ce fac pentru ca noi să trăim bine. Dar, na! Ce ştiu eu? Dacă oamenii cred că sunt TÂMPIŢI, cum să-i contrazic? Sau că sunt HOŢI. Am eu vreo dovadă că nu e aşa?

Prin ţară, cercul lui Marin Sorescu, cel de seamănă cu un cap de sfânt tăiat, se plimbă de nebun în continuare. E acelaşi de nu-l vedeau cei ce ne-au condus jumătate de veac, înainte de ’89. Se plimbă ba la deal, ba la vale. Şi după cum spune povestea, din trei oameni, doi îl văd şi unul nu.

Îşi începe drumul de pe culmile din mijlocul ţării, din Harghita. Pe vremuri, se rostogolea printre copaci bătrâni şi grei. Acum, sare din piatră-n piatră pe dealurile rase şi trebuie să se ferească din calea maşinilor burduşite cu lemne. Puţini îl văd. Şi mai puţini îl aud. Poate şi din cauza zgomotului de la zecile de gatere ce înghit pădurile. Unii au mers la Bucureşti ca să-i povestească de cerc ministrului László Borbély. Nu i-a crezut. Spunea că nu înţelege „tema“. Aia cu furturile de păduri, de miliarde de euro.

Mai apoi trece munţii şi se rostogoleşte mai-mai că dă în Siret. Dar se loveşte de excavatoarele deputatului Mihai Lupu, un liberal în convingeri de buzunar. Convingeri de aproape 4 milioane de euro. Oamenii de prin satele moldovene distruse de viituri îl văd şi-l aud. Prietenii deputatului, cei de i-au dat toate lucrările publice fără licitaţie, râd de mirarea mirenilor. Zic că nu e niciun cerc.  Nici urmele nu-i conving. Şi zic că nu văd nimic, că nu aud nimic.

Roata se duce mai la vale şi se priponeşte la Albiţa, în poarta unei vile de vameş. Aproape că-i dărâmă „şefului“ grilajul peste jeep-ul parcat în curte. Dar nici că se opreşte, se dă înapoi. Şi iar se aruncă în poartă de scoală tot satul cu bubuiturile. Oamenii ies în uliţă şi îşi fac cruce privind la nebunia cercului. Din vilă, şefu’ nu dă niciun semn. Îşi numără liniştit „pomana“ primită cu ocazia „sfintelor sărbători“. O împarte. O bucată pentru abonamentul de elicopter care să-l care la muncă şi o parte pentru regine, regi şi tot felul de nebuni.

Se plictiseşte cercul. Se dă înapoi şi pleacă la vale. Trece Milcovul, ocoleşte micul Paris şi se bagă pe A1, gonind spre Piteşti. Mamă, şi ce de-a scântei scotea… Cum sărea şi cum pocnea… Doi din trei şoferi îl vedeau şi încetineau. Şi se mirau cum de nu se rupe în sutele de gropi presărate pe autostradă. Unii, din maşini cu nume complicate, zic că ni se „căşunează“ din senin gropi şi cercuri. Cară la ei proiecte de autostrăzi şi îşi numără zilele în milioane de euro.

Cu chiu, cu vai, roata iese şi se repede spre Slatina. De parcă ar avea întâlnire. De parcă s-ar grăbi să ajungă la un botez de capete luminate. Unul „mondial“, făcut de fratele domnului preşedinte Traian Băsescu. Cel cu partidul de „tâmpiţi-nesimţiţi“ şi „hoţi-corupţi“. Dar nu a nimerit. Oamenii de l-au văzut spun că poate s-a rătăcit. Că la casele mari şi roşii, cu turle, noaptea nu e lumină. S-a oprit pe un deal, dincolo de Olt. Stă acolo nemişcat. Mai vin unii şi se uită la el ca la o minune. Şi se întreabă când o s-o ia din nou la vale.

Cei de nu-l văd n-au nici întrebări. Au doar rânjete de hiene pe faţă. Când nu au, se sfâşie între ei pentru o halcă de pădure, bucată de râu sau o frunză beteagă. Şi îşi spun pe nume.