Boala tatălui meu şi a economiei de tranziţie

Prin anul 2004, pe tatăl meu, ţăran din Botoşani, îl atinseseră mari disperări. Eram în Gară, pe picior de plecare. În Gara de Nord, pentru noi, provincialii, a existat mereu o tensiune prea mare în aer. Băusem cafele. Tata mâncase, hăpăind vulgar, mâncarea de McDonald's.

Fiecare se gândea la ale lui. Două zile, îl condusesem prin mai multe spitale. Discutasem mai întâi încruntaţi despre ultimele lui boli. Apoi am lăcrimat când vedeam cum se îngroaşă gluma. Am analizat, ne-am certat pentru câteva cifre sibilinice înscrise într-un buletin de analize. Când am aflat cum stă treaba, deodată, am tăcut. Era o tăcere cuminte. Nu mai voia vorbe mari. Tăcerea, cum să spun, ne oferea, cu bunătatea şi tristeţea ei de sentiment rafinat, tot ce avea.

Multă vreme, mi-aduc aminte, am stat aşa într-un parc. Aşteptam rezultatul RMN-ului. Îl văzusem pe tata, dezbrăcat la izmene, cum fusese introdus într-un fel de cuptor. L-am privit pe ascuns pe un geam, până când o sanie de oţel, cu multe chingi din piele galbenă - atât de proaspătă! -, înfăşurate peste el, a dispărut în acel spaţiu închis, virtual. Mi-l închipuiam rătăcit printre o mulţime de unde luminoase, cu izmenele pătate de stele, cu flanela de corp chinezească, prefăcută într-o platoşă galbenă, din substanţe atomice. În sfârşit... Când a ieşit din cuptor, mi-a făcut semn cu ochii. A ştiut precis unde stau afară, ascuns. Era semnul nostru, plin, la rândul lui, de alte semne micuţe. Toate semnele, cât de firave, erau atât de puternice şi pline de viaţă.

Nu ştiu de ce am aşteptat multă vreme, şi tăcuţi, într-un restaurant de lux, la Aviatorilor. De la Elias, parcă nu mai voiam să ajungem la Fundeni. Tata se întremase, deşi rezultatele au coborât şi mai rău. Amândoi ne tatonam fugitiv. Tata îşi răsfoia cu furie toate straturile sufletului şi ale minţii. Nu mai pufnea, nu mai asuda, nu mai era palid. Ajunsese, cred, jos de tot. La ultimele pagini. Voia, totuşi, să-mi traducă acele ultime mesaje, rezervate lui. A cerut între timp un biftec. Aici era foarte sigur. A renunţat la paharul de vin. Însă a băut multă apă. De mult ştiam - aceasta era mâncarea lui à la carte.
Ne-am ridicat brusc. Tăcerea aceea imensă, care se ţinea după noi cu faţa plecată, s-a micşorat brusc. Semăna cu mama când se speria tare. Cred că am colindat în acele zile toate locurile din vestul şi nordul Bucureştilor. Am trecut iar pe la casa lui Ceauşescu, am zăbovit chiar în poarta lui Ion Iliescu. Erau oamenii de vază ai generaţiei lui. Îi inspirau încredere. Tata ştia cum să-şi consume tacticos, profitabil, amintirile. Le storcea ca pe o lămâie. Lua din ele ce mai putea lua.

În Gara de Nord, la plecare, îl apucase, cumva disperarea. Gândul iritat al plecărilor şi al sosirilor îşi răsturna coada de imensă şopârlă peste peronul murdar. Ne urzica cu balele ei. Eu încă voiam să-i vorbesc despre lipsa de normalitate a vieţii din tranziţie, despre nebunia atâtor ideologii mincinoase şi schizoide. Doamne, păşeam aşa de ciudat pe buza acelei prăpăstii, apărute în faţa tatii. Amândoi voiam să găsim cuvinte străine, care să răcească rana bolii mortale. I-am vorbit nu ştiu cum despre libertatea economică, îmbinând filozofic democraţia cu capitalul sălbatic, despre cum trebuie să scăpăm de găurile negre din finanţe, de fabrici urâte, mirosind a fum şi a şpan, combinate chimice şi siderurgice, ca nişte cimitire infinite.

Sau combinate petrochimice. Când silabiseam cuvântul „combinat", gura se răsfrângea, dezgustată. Tata devenea şi el atent, întindea faţa să descifreze toate cuvintele oribile. Cuvintele oribile ar fi clătinat din rădăcini boala. Apoi i-am vorbit despre statul minimal, care stă cuminte şi priveşte fudul spre Europa. Se uită ca un pensionar, parcă, pe fereastră. Vede cum vin autorităţile, agenţii fiscali şi poştali, şi-i îndeasă în mână, în pungă, în cont, o mulţime de bani. Iar el, pensionar tânăr, la vreo 45-50 de ani, după ce priveşte la televizor, pe fereastră în curte, spune mândru, ia să meargă el puţin în excursie prin toată Europa. Europa i-a rămas necunoscută de la comunism. Apoi, iarna, o lună, în SUA, la Miami. Vara, din nou, sub Alpi, unde sunt văcuţe, ce fac numai ciocolată. Nemţoaice pufoase, pe care puritatea trupului le determină mai să se lase, mai să se uite, bineînţeles în ochii celor străini, nu prea bătrâni, şi să spună candide: românaş tânăr, ieşit la pensie, sau stat liberal, minimal, din Est, hai, dă-mi mâna şi intră!
O-o-o, cum le mai încurc pe toate... Glume de astea am făcut mai târziu, după ce s-a consumat iubirea integrării. Acum erau fantomele acelor gânduri, care, după ce o vreme ne-au sufocat viaţa la televizor, în presă, în marşuri, pe străzi s-au întors sfrijite, să ne răscolească viaţa măcar cu umor negru.

Atunci, în Gara de Nord, însă, comunicam monosilabic. În cele trei zile, trecusem cu tata de la piatra lui din rinichi, la prostată, apoi, fără nici o scuză, la un cancer avansat la ficat. E drept, vorbisem indirect despre cum moartea trebuie primită de-acuma. Cu grijă, cu atenţie. Câteodată, ea mai iartă pe cei cuminţi sau care sunt liniştiţi. El, însă, avea zece hectare de pământ, două vii, cal, căruţă, vacă, oi. În fiecare săptămână, schimba de două ori hainele, mirosind a gunoi, cu cele de duminică. La 70 de ani, îşi descoperise vocaţia de negustor. Alerga la oraş cu maşina. Alegea prosoape, dero, şosete, chiloţi, biscuiţi, cârnaţi, găleţi de plastic, fier beton, ciment. Pe toate le bifa în registre diverse. Acum, toate astea îi ieşeau pe ochi. Oare unde a greşit? I s-a dat răsplata? Trebuia să dispară toate astea, imediat, i-am sugerat, urmând exemplul proaspăt al macroeconomiei de tranziţie. Să le vândă, să le dea pe nimic, chiar pe un leu! Cancerul nu putea fi dus cu vorba. Nu era funcţionarul de la controlul financiar. Trebuie să stai toată ziua nemişcat, fără nicio grijă, cu mâinile la piept. Asemenea gânduri contradictorii nu se mai terminau niciodată. Parcă eram în comisiile, adunate periodic de Preşedinte, ca să alcătuiască viziuni asupra României pe 50 de ani.

În gară, cu cât aşteptam mai mult despărţirea, nu ştiu cum, gândurile nefireşti deveneau tot mai puternice. - N-am să vând nimic! Gata, m-am hotărât!, a mai spus tata brusc de pe scara trenului.

O-o, tată, încă o dată ai fost inspirat, mă auzi?

Cu cancerul lui a mai trăit şapte ani. Apoi, într-o primăvară, la spital, parcă mi-a şoptit în agonie: stai să vezi că n-am greşit nici acum. A tras speranţe - şi ce speranţe! -, până-n ultima clipă.

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro