Baba asta care ştie să bată este România mea!

Din ce în ce mai mult, România mea seamănă cu o babă năucă. Se plimbă toată ziua, ca să aibă linişte în psihic, şi flutură în urma ei o pungă de cârpă.

Un steag al sărăciei şi al singurătăţii. Când o văd, însă, repede mă liniştesc. Aduce cu mama. Sau cu o soră mai mare, pe care am visat-o tot timpul în adolescenţă, ca să mă înveţe cum să fiu candid, răbdător şi atent cu lucrurile dulci ale vieţii. Şi n-a venit decât târziu. Acum are faţa uscată, ca o nucă. Gura i-a rămas însă lacomă. Fruntea, netedă, sub o măciulie murdară de păr gros. Acolo i s-au strecurat ochii limpezi cu mişcări bruşte. Devine atentă, acută, când se strecoară printre grămezi de legume sau lucruri chinezeşti.

Nu-i loc de literatură dulceagă când încerc s-o înţeleg. Parcă-i zidită într-un pătrat de beton. Când îi văd spatele de aproape, ceva mă aruncă în lături. Are spate de miliţian, de sudor, de macaragiu. Pistoanele care au lucrat cu atâta putere, în fabrici, complexe agro-industriale, şantiere, i s-au gripat. Seara, câteodată, îi fixează picioarele în poziţii hilare. Râd şi eu cu ea, când îşi aminteşte să-mi spună, hohotind, că în anii '70-'80 a născut continuu. Şi doar cu un băiat şi două fete s-a ales. Tare aş vrea ca mecanismul ăsta nesimţitor al vieţii să nu-i sfarme umerii, mâinile slabe. Tare aş vrea să o văd că râde şi-n somn, când stă singură.

Odată, forţele întunericului i-au întocmit actele de şomaj. O lună a plâns. A stat în spital alte şase. Apoi, cum i-au zis stăpânii zilei, s-a obişnuit. Cititorule, dă-mi voie să mă prefac în câteva fraze că urlu cu ea. Doar toţi ştim cum să jucăm comedia vieţii ca să fim zilnic liniştiţi. De ce România mea, atât de orgolioasă - cea mai mare din lume, în şcoala mea de pe vremuri! -, a devenit o babă comunistă nebună? Adică de ce nu am putea fi fericiţi măcar o vreme? Gata, m-am răcorit.

Între timp, baba mea a fost într-o piaţă. A cumpărat o jumătate de kilogram de cartofi, două cepe şi-un morcov. A pipăit un ardei gras de Spania, un măr galben de Polonia. Şi-a mai potrivit, de amorul artei, o pereche de şlapi din Vietnam. Şi a plecat repede, îngândurată. S-a oprit în faţa unui chioşc, gâfâind. A scos o pungă roşie de plastic şi a mângâiat-o vreme îndelungată. Acuma-i post. Însă de aici, fix la această oră, cumpăra pulpe de pui, uşor expriate. La jumătate de preţ. Respectă însă înţelegerea şi cere o pâine albă, apoi zahărul Mărgăritar, pe care-l mănâncă noaptea cu lingura, şi o sticlă de ulei. La urmă, urmează tubul de mentosane. Îl ronţăie furioasă cu partea în care cele două măsele mai sprijină încă gura moale şi neagră. Are slăbiciuni. Mentosanele însă o răcoresc, o ajută să se gândească pe rând la fiecare copil. În Spania, în Asia şi în Alaska. Se înroşeşte toată când ajunge la Alaska. Se încălzeşte, îşi smulge hainele. Demult ştia că există o ceartă între hainele ieftine şi cele scumpe, între cele româneşti şi cele străine. Ca să le calmeze, vorbeşte singură. Vorbeşte cu soţul. De ce a ajuns şi el şomer? De ce a dat în boala somnului? De ce a murit aşa de repede?

O, cânta când a urcat în autobuzul 133. Dar autobuzul 133 este locul de muncă al hoţilor. Până la Foişor, lucrează cei din Piaţa Galaţi. Apoi, când coborau ei, urcau cei din Vitan. Cei din Vitan sunt mai hămesiţi, mai vulgari. Lucrează în forţă de când a venit criza. Agresiunea porneşte de la pigmentul pielii care mirosea a fum şi a jeg gros. Ochii galbeni aduc a închisoare. Mai întâi şi-au stors pe rând nările. Şeful s-a scobit în dinţi. Fata şi-a supt măselele. Am înţeles că aşa comunicau între ei. A doua celulă de criză era lângă mine. O fată-şi stoarce tocul de unghia mea mică. Şeful celulei mă scuipă între ochi. Simt că orbesc. Mă scufund, plin de sudoare, în puroiul lui brun. În sfârşit, îmi ridic de la pământ glasul. Glasule, luptă-te măcar tu! - Te rog, le spune glasul meu pierit. - Fă, ăsta-i bulangiu, îl auzi cum miaună? Hai să-i rupem noada! Urmează o duhoare de hidrogen sulfurat. Flatulaţii, percuţii am în cap. Autobuzul a luat-o razna. Nechează, zburdă, se prăvăleşte cu noi toţi la câte o intersecţie. Şoferul abureşte oglinda de atâţia fiori. Oare de partea cui va fi astăzi? Partea răului a fost bine amestecată cu partea binelui. Partea binelui, mai în vârstă, pensionată, cu ochii cât cepele, doar se uită.

Când ţiganii şi-au dublat măsurile, baba şi-a strâns fusta. Sacoşa nu se mai vedea de sub ea. - Cioară, stai în banca ta, se răsteşte o fată brunetă la cel cu ochii de-o lehamete galbenă. Un icter fioros deja mă împresoară. - Fă, te dai la mine?, se repede imediat la babă. O, replica-i de o indicibilă prospeţime. Vorbeşte intelectualul singur, în a mea minte goală. Repetă la nesfârşit sofisticării lingvistice. Se teme, se ascunde, cum s-au ascuns toţi intelectualii români în comunism. Ieşi la bătaie, intelectual subţire, intelectual de terfeloage, cu obiele spirituale doar în părţile josnice ale trupului, mai apuc să-i spun, furios.

Deja toată mâna dreaptă a hoaţei a făcut un ocol mijlocului babei. Asta pentru recunoaştere. Doamne, am văzut cum baba chicoteşte. În acest timp, mâna fetei începu să lucreze cu migală în zona pieptului. Apoi a alergat la coapsele ei sfrijite. Smulgea ce era de smuls, repede. Căuta să prindă-n gheare portofelul roz, care se mişca peste tot. Pentru prima dată, baba se încruntă. Îi şopteşte ceva şefului. Şeful, o huidumă cu faţa de hoţ-hoţ, supraveghea calm toate operaţiunile. Privea fioros înainte. Babei nu-i acordă nici o şansă. Capul femeii se rotea în stânga şi-n dreapta. Era disperată. Simţea pe sub haine o sută de mâini. Se dădu spre uşă. Măciuca de păr a şefului întuneca uşa şi geamul din spate.

Pur şi simplu ameţeam. Atunci am încercat să scot din nou dopul din gât. M-am înălţat pe vârfuri ca să mă vadă şoferul în oglindă. Nimic. Nu puteam să mă mişc. Nici să ţip. - Şefu', stai uşor că te belim!, mi-au şoptit câteva guri. Repetam singur în minte această zicere, când am văzut briciul. Un alt şef, la fel de vivace, flutura un brici pe deasupra capului, în mijlocul autobuzului. Era un brici de pe vremuri, cu mâner de os galben. Capul şoferului înţepenise în oglindă. Cei din jur au urlat jalnic. Atunci a intrat baba în acţiune. Am văzut cu încetinitorul cum a scos un făcăleţ din zona pieptului, apoi şi-a aranjat sutienul şi l-a pocnit întâi pe şef drept în mir. Pentru şef au urlat două ţigănci continuu.

Când s-a oprit autobuzul, au ţâşnit mai întâi hoţii. Baba era după ei cu portofelul roz în mâna stângă. Din punga de cârpă curgea zahărul şi uleiul. Apoi am râs toată ziua. Râdeam şi vorbeam singur. Baba asta care ştie să bată este România mea!