Asta-i blocul comunist, forever!

Am fost zilele acestea într-un bloc de fiţe. Portar tânăr, cu o figură relaxată, pus pe glume. Nu-i mirosea gura şi nici hainele. Apoi geamuri fumurii şi bucăţi grase de marmură.

Plictisitoare, acum, şi pentru bogat, şi pentru sărac. Liniştea devenise atât de complice, de tânără. Am privit repede în jur, instinctiv, m-am aplecat şi am atins cu buricele degetelor marmura. Era rece, umedă, fără sentiment. Dintr-o dată, m-am simţit vinovat. Ce cauţi tu aici, bărbat însurat şi cu trei copii?

Aici stau fiii de împărat, zmeii cei urâţi şi cruzi. Plini de bani şi de dorinţi. Ei nu ştiu ce înseamnă frumuseţea simplă, fidelitatea. Iar m-am uitat în jur. Gândul şugubăţ ar fi dat să sară din strânsoarea morală. Nu voia abstinenţă, sau vise curate, sau ideal puternic. Voia să urce sus, din scară în scară, zburdalnic. S-ar fi ascuns după flori. Erau flori peste tot. Groase, mustoase, în ciubere de ceramică. Nichelul în toate formele, lipicios calcula, negocia aventurile.

De fapt, tot ce-i senzual, nu prea pătimaş, trage în ultimul timp numai la nichel. La nichel, la sticlă fumurie şi la lemn subţire. Negru, tare, ce trimite la exotic. Şi la urmă, ţup, într-un pat pufos. Stilul minimalist si prezenteist mă aburea deja. Gândul construia plăcerile după scenarii de romane de consum. Nu reţete complicate, caractere sau existenţialisme. S-a dus vremea lor.

Hai la blocul comunist, mi-am spus. Acolo pot găsi literatură bună încă. Şi m-am dus. Blocul comunist, să ştiţi, a început să stimuleze o literatură bună doar tarziu, prin anii '80. Multă vreme a stat la genul reportaj. Sau realism socialist. Mai ales prin anii '60. Gropile imense, basculantele cu mortar, asaltate de copii, fier-beton, ca un lan de porumb, şi mai ales muncitorii în salopete ieftine, căşti negre, nu portocalii. Gălăgie sănătoasă în jur.

Fuioarele de fum sau de gudron, praful, toate miroseau a câmp proaspăt. Câmpul proaspăt era-n apropiere. Reportajul de acest gen nu insistă încă pe subsoluri umede. Nici pe strâmtele interioare. Merge repede spre vârf. Pălăriile răsfrânte din beton, la vârf, pe blocuri, par marca lor. Arhitecţii încă fură din arhitectura interbelică. Balcoanele cu frânghii de rufe, curţile interioare, unde freamătă oamenii tineri, ca într-un cazan. Oamenii tineri care duc în spate mobile din pefeleu vin încet pe scările de bloc, mult mai târziu. Prospeţimea lucrurilor de acolo, totuşi, a rămas nemuritoare. E contagioasă şi acum.

Brusc, prin anii '80, blocul intră într-o literatură bună. Cu diverse psihologii, stil rafinat, autori bine şcoliţi. Nu mai ştiu ce-a fost prin anii '70. Au fost ani de cotitură. La vedere, realităţile au pălit. Griul de ciment a înecat toate culorile. Dintre ele, domina doar verdele şi albastrul de vinilin. Scări din fier beton, cu rizuri, cu suduri buboase. Bântuiau pe holuri, tot mai numeroase, elementele cazone. Atunci, scriitorii tineri au descoperit interiorul. Aburul cafelei sau mirosul cărnii se infiltrau până în hleiurile din subsoluri. Unde blocul stă înfipt cruciş într-o coastă a Leviathanului. Leviathanul, fireşte, la rândul lui, era îmbâcsit de mici golemuri. Degradarea - frigul, mâzga - vine din subsoluri.

Oare de ce mă implic aici, cu atâtea detalii? E de ajuns un gând, de la distanţă, coerent, ironic. Să nu-l iert pe blocul comunist cu întrebările, simple şi retorice. De atunci au rămas răspunsurile complicate şi rafinate doar istorie. - Hă-hă-hă, se aude şi acum câte un hohot. Râsul bădăran dislocă tot ce-i rafinat in această umilinţă a blocului. Şi-n literatură. E ca un administrator. Nu aude bine. Vede, dar e paranoic. E de-al nostru, adică. Pensionar tânăr. Miroase a bere şi a sudoare, ca tot omul. Asta-i sigur.

O compasiune, totuşi, circulă şi acum pe holuri. Prin interioare, mai vorbeşte-n şoaptă, în bucătării, ascultă singură cum pocnesc ţevile sau cum ţârâie suspect în veceuri apa seara. E o compasiune care, în literatura bună, consuma puţine energii. Este clasică. În anii '80, la câte o lumânare, producea frumuseţi insuportabile. Insomnii naţionale. Locatarii citeau în draci cărţile zilei. Cărţile singure modulau informaţiile despre dictator în toate blocurile. Instantaneu. Nimic nu rezista subversiunii crude. Curiozitatea era vitala şi necruţătoare, la tot omul. Mulţi scriitori tineri, atunci, au lucrat la canoane estetice rafinate şi puternice ale marii literaturi române. Porneau de la realitatea săracă şi strâmtă a apartamentelor, ca sa ajunga sus, la marea artă.

Cuierul cu oglindă, bibliotecile şi bucătăriile standard, pantofii de la „Clujana", pălăriile din Cehia, stilourile din China deveneau îndată elemente de comunicare cu exteriorul. Într-un astfel de exterior, regăseam libertăţile nemăsurate, realităţile sufleteşti transparente, pure, cu structuri şi metafizici infinite. China devenise o superputere a senzualităţii şi rafinamentului, nu a comunismului. De la lenjeria intimă. Comunismul, la noi, strica materialele. Le asambla, le lipea, le cosea de mântuială. Toate uşile de bloc aveau undeva o pată uitată de var, sticla colorată era plină de fisuri. Pe la colţuri părea ruptă cu măselele.

O scriitoare inventă atunci reţeta balului rusesc într-o bucătărie. A fost premiată pentru această formulă rafinată la toate festivalurile. Majoratul, aniversările, apoi au urmat botezurile şi nunţile, acolo. Între timp, ţiganii cuceriseră holurile. Bătrânilor le-au revenit balcoanele. Adolescenţii îşi făceau de cap în subsoluri. Imediat după Revoluţie, unui scriitor din provincie i s-au conferit toate premiile literare, chiar a fost propus pentru Academie, când a descris cu mult şarm aventurile galante ale şomerilor. În casa scărilor, ca-n Chagall, pe acoperişuri. Nu mai spun ce se întâmpla nopţi întregi în faţa televizorului.

Ziarele şi televizorul au început prin anii '90 să concureze blocurile. De acolo, din această literatură bună, s-a desprins un mecanism social de funcţionare a blocului. Detaliile estetice, comparaţiile şi chiar parabolele aveau corespondent strict în realitate. Şi dialogurile, artificiale groteşti sau brutale, le auzeam tot mai clar, în şoapte dulci, din dosul pereţilor sau a uşilor. Sau erau transmise de la „Europa liberă". Auzeam „Europa liberă" cel mai bine din bucătărie.

Aşa am aflat, din cărţile bune ale zilei, cum să mă aprovizionez bine. Cel de la cinci, totdeauna, avea borş proaspăt. În alt roman, mierea şi brânza cu smântână, o dată la două zile, puteau fi cumpărate de la doi. Le oferea o asistentă grasă, cu o soacră mică şi subţire. Intra pe sub toate uşile. Lucra şi pentru securitate. Aveau psihologia rafinată, dintr-un cuplu de Flaubert. Cea tânără, de exemplu, cu bărbat plecat la sonde în Iraq, vorbea prea mult pentru vremea aceea. Trăgea voiniceşte la bărbaţi puternici. Soţul, bineînţeles, mărunţel şi acru. Ca şi soacra. Soacra îi rezolva umorile abundente cu turnătorii.

O femeie de la şase, cu fruntea imensă, împletea ciorapi tot timpul. Orbise de la moartea soţului. Nu-şi mai putea opri degetele. Între degetul gros şi cel arătător, i-am introdus şi eu o mulţime de stofe ieftine. Scena am găsit-o într-un roman din realismul magic. - Stofele, dragul meu, au trecutul lor, îmi şoptea oarba. Ce zici? Asta-i englezească, şi atât de moale. Merge astăzi pentru depresivi şi melancolici. Frumuseţea acestor dialoguri n-o voi mai uita vreodată. Înţelegeţi?

Asta-i blocul comunist, forever. Nu-i urât, pustiu, dement, ca în literatura actuală.

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro