Ţara arde, baba se piaptănă

Eram tânăr când am citit prima oară, în „Temps Modernes", celebra constatare a lui Sartre: „La ce bun arta, când în Biafra copii nevinovaţi mor de foame".

Cunoşteam şi definiţia dată de către Doamna de Staël artei, ca nobilă inutilitate, însuşită şi de Maiorescu. Doar că am devenit conştient mult mai târziu de sensul foarte diferit al celor două afirmaţii. Scriitoarea din secolul XIX pleda cauza autonomiei artei. Punctul ei de vedere era unul elitist şi, în termenii pe care îi va inventa doar cu puţin înaintea morţii ei Revoluţia franceză, de dreapta.

Punctul de vedere al scriitorului din secolul XX era populist şi, nu pur şi simplu de stânga, dar de-a binelea stângist. Şi el conţinea ideea de inutilitate a artei, cu precizarea că nu o considera câtuşi de puţin nobilă, ba chiar sugera că trebuie luată ad litteram. Dacă marea Doamnă, contemporană a lui Napoleon, de a cărui simpatie nu se bucura, înţelegea gratuitatea creaţiei artistice ca pe o absolută necesitate, micul domn, contemporan al comuniştilor francezi, a căror simpatie o avea cu prisosinţă, considera imoral şi primejdios să te ocupi de artă când în lume au loc tragedii de felul celor din Biafra.

Trec peste lipsa de logica, aşa zicând, istorică a frazei lui Sartre. În definitiv, dat fiind caracterul cronic al tragediilor în istorie, nelipsite din nicio epocă, nici îndepărtată, nici apropiată, în timp, ca şi în spaţiu, dacă Sartre ar avea dreptate, arta n-ar fi fost în drept să existe niciodată şi nicăieri. Problema este alta. Şi ea constă în întrebarea dacă arta este legată în mod organic de realitatea societăţilor omeneşti. Aparent, Doamna de Staël crede că nu este, de vreme ce o consideră o, fie şi nobilă, inutilitate. Doar că nu la o astfel de autonomie se referă ea, ci la acea libertate a artei de a asculta de reguli proprii şi caracteristice, de a nu sluji nemijlocit omului ca fiinţă socială, ci pe o cale aleasă de ea şi singura cu adevărat eficientă.

Teoreticienii români de acum două veacuri s-au străduit din răsputeri să interpreteze corect ideea împrumutată de Maiorescu din scriitoarea franceză, distingând, de exemplu, literatura cu tendinţă de literatura cu teză, numai prima împăcând cu adevărat autonomia şi rostul social al artei. Sartre, din contră, pare a crede că arta nu e bună la nimic, atâta timp cât nu îl poate cruţa pe om de tragedii precum aceea din Biafra. Imoralitatea ar consta tocmai în această neputinţă căreia artistul îi consacră întreaga lui atenţie şi energie, în loc să acorde copiilor africani înfometaţi un ajutor material substanţial. Iar primejdia ar veni din iluzia că arta e capabilă să rezolve problemele concrete ale omului.

Sursa erorii de perspectivă a lui Sartre este teză marxistă conform căreia munca fizică este cea mai importantă producătoare de valori. În decursul anilor, Marx a adus acestei teze numeroase amendamente menite să risipească impresia covârşitoare că spiritul nu joacă decât un rol secundar în existenţa umană, materia fiind aceea care contează, pe baza ei clădindu-se suprastructura de idei. Cu toate acestea însă, discriminarea spiritului a continuat să marcheze teoria post-marxistă şi în secolul trecut. Se observă uşor că Sartre însuşi îi cade victimă. Teza ca atare nu e nici măcar descoperirea lui Marx.

Ea conţine un sâmbure de bun simţ popular din epoci în care producătorul de valori era aproape exclusiv producătorul de bunuri materiale iar arta împlinea, eventual, scopuri religioase, ale cărei produse vor fi considerate doar mult mai târziu drept opere de artă. Poporul vede până astăzi în artist un pierde-vară şi care, nu numai că nu e în stare să-i rezolve greutăţile vieţii, dar nici măcar nu se sinchiseşte de ele. La ce bun un roman sau o simfonie, când criza mi-a tăiat 25% din salariu, apele mi-au luat casa sau amândouă la un loc? Şi, în plus, de ce mi-ar păsa de scălâmbăielile unui actor căruia nu-i pasă de suferinţa mea? Poate, cel mult, ca o diversiune, care să mă facă să uit, în niciun caz ca un lucru serios.

Tragediile îl îndepărtează pe om de artă. Serios e să pui mâna pe lopată şi să scoţi mâlul din casă. Să scrii o poezie e o dovadă de frivolitate. În marea lui înţelepciune, poporul a găsit de mult vorba potrivită, şi pentru artist, în asemenea împrejurări: ţara arde, baba se piaptănă.