Povestea morarului cel prost

Din păcate, ceea ce vă voi spune mai jos nu e o poveste.

Cu ocazia unei recente întâlniri organizate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, un editor a declarat ritos că, în opinia sa, nu există creatori literari. În ştiinţă, da, există creatori, nu însă în literatură. Editorul cu pricina fiind, pe vremea când nu se ocupa de afaceri, profesor de matematică, putem admite la rigoare că trage spuza pe turta ştiinţei, dar nu şi că n-a băgat de seamă că atâtea din cărţile pe care le-a tipărit sunt cărţi de literatură. Ca să nu spun că trebuie să fi auzit măcar pe băncile şcolii despre Eminescu sau Arghezi, consideraţi îndeobşte creatori literari. Când i s-a atras politicos atenţia că o editură nu se poate lipsi de la a publica literatură, a declarat la fel de ritos că nu e interesat de acea română contemporană, mulţumindu-se cu traducerile. N-a mai precizat dacă se referă la cărţi de literatură sau de ştiinţă. Oricum, nu prea mai avea importanţă după enormităţile emise mai înainte.

Îl cunosc destul de bine pe domnul Grigore Arsene, patronul şi directorul general al editurii Curtea veche, căci despre el e vorba. Am colaborat corect în câteva împrejurări, reprezentându-i eu pe creatorii literari, unii străini, alţii români, majoritatea contemporani, dispăruţi cu toţii între timp din memoria d-sale. Am apreciat întotdeauna calitatea cărţilor tipărite de Curtea veche. Aşa că declaraţiile domnului Grigore Arsene m-au surprins şi m-au alarmat. Ce-l poate determina pe un om care şi-a legat viaţa de cărţi să facă asemenea afirmaţii? Am încercat să-mi explic. Scriu articolul de faţă tocmai ca să-mi lămuresc mie însumi ce a fost în capul patronului editurii Curtea veche.

N-am decât un singur răspuns: autorul stupefiantelor afirmaţii nu este intelectualul, ci omul de afaceri. Afirmaţiile cu pricina au fost, de altfel, făcute în contextul unei discuţii despre timbrul literar. Domnul Grigore Arsene refuză să accepte legea care îi obligă pe editori să adauge două procente la preţul cărţilor pe care le vând. Pentru cumpărător, plusul e derizoriu. Pe editor nu-l costă nimic. În schimb, asociaţiile de creatori literari reuşesc să supravieţuiască în economia de piaţă.

Dispariţia lor ar conduce neîntârziat la mizeria câtorva sute, poate, peste o mie, de scriitori care beneficiază de sprijin financiar ca membri ai acestora. Domnul Grigore Arsene a mai spus că drepturile de autor sunt suficiente şi a respins orice suprataxare. E o imprudenţă. Din două motive: drepturile de autor nu sunt o taxă; iar invocarea lor în acest context, şi, încă, de către un om care ştie mai bine decât oricine cât de derizorii sunt, inclusiv acelea pentru traduceri, nu e o idee bună.

Ea ne poate duce cu gândul la faptul că  editorii nu doresc să plătească procentele cu pricina, nu neapărat din zgârcenie, ci din cauză că i-ar obliga la o transparenţă care ar dezvălui niscaiva tiraje subestimate, în detrimentul creatorilor literari şi deopotrivă al statului care încasează impozite. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar nici să fiu luat de naiv.

Pe deasupra, întreg dispreţul omului de afaceri faţă de cei pe spatele cărora trăieşte  iese la iveală ca uleiul deasupra apei. Ca şi brutalitatea lui cinică şi, în fond, iresponsabilă, fiindcă o moară fără grâu de măcinat este o absurditate. Sunteţi un morar prost, domnule Arsene, dacă nu puneţi preţ pe ceea ce măcinaţi.