O amintire ca oricare alta

În căutare de senzaţional, romancierii care descriu  regimul trecut dau adesea impresia că îngroaşă liniile tabloului.

Mai ales cititorii tineri reacţionează ca la o exagerare, pe care n-o resimt însă ca pe una artistică, dar ca pe una ideologică. Realitatea cotidiană era cu mult mai grăitoare în firescul ei nefiresc. De aceea, cărţile de memorii par uneori mai plauzibile decât romanele.

Gesturile banale oferă o mai corectă imagine a răului decât cele ieşite din comun, întâmplările de toată ziua una mai exactă decât cele excepţionale. Chiar şi când personajele sunt activişti de partid sau securişti. În ce mă priveşte, am trecut mai mereu prin situaţii fără nimic extraordinar, dar îndeajuns de semnificative, dacă le analizez la rece. Aş putea fi invidios, dacă i-aş crede până la capăt, pe unii şi pe alţii care au avut parte în viaţă de „aventuri" precum acelea pe care le citeşti în romane.

Încerc de multă vreme, de aproape şaizeci de ani, să descojesc o întâmplare din copilărie de toată scoarţa în care a îmbrăcat-o amintirea şi să o retrăiesc întocmai ca în acea noapte de Sfânta Maria Mare din 1952, când mama a fost arestată sub ochii mei mai degrabă uimiţi de ce se petrece decât îngroziţi de oroarea faptului. Nu pot fi atât de emfatic când o povestesc, pe cât ar pretinde-o natura ei şi importanţa pe care a jucat-o mai târziu în viaţa mea.

Nu înţelegeam prea bine de ce intraseră în panică bunicii mei, părinţii mamei, la care fratele meu şi cu mine ne aflam în vacanţă şi mama venise în aceeaşi seară să ne ia. N-aveam, cred, nici cea mai mică idee de arestări. Abia ulterior am auzit vorbindu-se de deţinuţi politici şi o certam, cu tot tupeul vârstei, pe bunica pentru că-i confunda cu cei de drept comun.

„Tata şi mama nu sunt «închişi» (alt termen al epocii) fiindcă sunt hoţi, strigam eu agasat de ignoranţa ei, ci pentru opiniile lor!" Iar bunica plângea şi îl alerta pe bunicul (pe care îl chema ca şi pe mine): „Nicule, copilul ăsta a înnebunit! Auzi, cică oamenii sunt arestaţi pentru opiniile lor politice! Să-l ducem la doctor!" Dar în noaptea aceea totul era mult mai simplu. Mama se învârtea prin cameră ca o găină beată. O apucase, de emoţie, durerea de stomac şi nu reuşea să-l convingă pe unul dintre cei trei securişti care năvăliseră peste noi să nu se ţină după ea.

N-avea, probabil, cum să-i explice că closetul, care se afla în curte, era făcut din şipci de lemn prin care se vedea totul. Şi cum să se îmbrace destul de repede, aşa o somaseră, când nu-şi amintea unde îşi pusese lucrurile, ca să nu mai spun că nici prin cap nu-i trecea că s-ar putea să rămână, acolo unde o vor duce, mulţi ani şi că rochia de vară cu care venise îmbrăcată s-ar putea să nu-i ajungă. În cele din urmă, au luat-o, neîngăduindu-i nici măcar să ne sărute. Când nu înţelegi ceva, nu eşti din cale afară de emoţionat, emoţia celorlalţi nu se transmite neapărat ca atare, ci mai degrabă într-o formă puţintel caraghioasă, ca mişcările rapide din filmele mute.

Bunicul a reuşit să se îmbrace cu o viteză incredibilă şi s-o ia pe urmele mamei, aşa că a văzut că o duseseră la securitate, care avea intrarea din spate chiar pe strada noastră. Nu mai ţin minte nimic din zilele imediat următoare. Ştiu doar că am rămas la bunici, care ne-au înscris la şcoala din oraşul lor, un provizorat care a durat trei ani. În cei trei ani, copilul a devenit adolescent şi, după încă un an, s-a înscris la facultate, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în viaţa lui, dar, după încă doi ani, s-a întâmplat totuşi ceva, şi anume a fost exmatriculat din cauză că părinţii îi fuseseră închişi.

Nici măcar atunci n-a trăit întâmplarea ca pe una extraordinară, deşi exmatricularea l-a costat alţi doi ani din viaţă, unul în care s-a luptat să fie reprimit şi altul, la sfârşitul facultăţii, în care s-a luptat să ocupe o catedră la care îi dădea dreptul media de la absolvire, doi ani pe care nu-i va regăsi pe decizia de pensionare.