Naivităţi şi interese

Occidentul pare astăzi la fel de naiv ca şi în perioada Războiului Rece.

Lecţiile istoriei nu se învaţă la şcoală, aşa că generaţiile succesive nu profită de experienţa precursorilor. Revoluţiile arabe au scos la iveală probe de naivitate incredibile. În limbaj diplomatic, ele se numesc realism politic. În limbaj nediplomatic, ele sunt naivităţi interesate. Interesul poartă fesul, cum se ştie de pe vremea relaţiilor Principatelor Române cu Imperiul Otoman. Doar că, istoria accelerându-se, nu se mai face diferenţa dintre tactică şi strategie. Aşa că, pe termen scurt, interesul se dovedeşte câteodată rodul naivităţii.

Au fost dezvăluite recent de către WikiLeaks stenograme ale convorbirilor dintre şefi ai statelor occidentale şi lideri arabi din deceniile din urmă. Dincolo de politeţile diplomatice, se văd cu ochiul liber naivităţile interesate. Ele constau nu numai în priorităţi de conjunctură, în definitiv, explicabile, ci şi în încredinţarea naivă că liderii cu care colaborau erau inconturnabili. Ştiau foarte bine cum au fost aleşi şi cum s-au menţinut la putere decenii la rând. Nu era un secret pentru nimeni, nici pentru americani, nici pentru francezi, de exemplu, că Mubarak sau Gaddafi îşi datorau interminabila suveranitate unor crime contra umanităţii. Dar îi considerau singurii cu care se putea colabora. În anii '90, la Departamentul de Stat al SUA, era de rigoare justificarea că în România comunistă singurul interlocutor valabil era Ceauşescu. Pentru occidentalii din deceniul ultim, dacă nu erau Mubarak sau Gaddafi, erau Fraţii musulmani sau Al-Qaida. Ca şi în cazul defunctelor regimuri comuniste, pe termen scurt nu se prevedeau parteneri mai buni. Se poartă azi printre comentatorii şi politicienii europeni ideea că arabii n-au cum fi apţi de democraţie. La fel credeau americanii despre est-europeni în anii '80. Istoria i-a dezminţit pe unii şi îi va dezminţi şi pe alţii.

Obişnuiţi de secole cu obligaţia de a da socoteală conducătorilor opiniei publice, occidentalii şi americanii cad lesne victime propagandei dictatorilor. Asta e partea de naivitate a realismului politic. Când Gaddafi a fost invitat oficial în toamna lui 2007 într-o mare ţară europeană, el făcut o declaraţie de penitenţă cu totul neobişnuită: „Fratele meu - i-a spus el interlocutorului - m-am schimbat cu totul. Am fost naţionalist, socialist, terorist. Dar m-am hotărât să pun capăt la toate astea."

A fost crezut? Poate că nu, fapt e că a fost tratat ca un om de bună credinţă. Deşi nu era decât un nebun primejdios. Şi la fel de mincinos ca toţi dictatorii. N-ar fi fost cazul să-i ceară niscai garanţii, mai ales că Gaddafi dorea legitimitate? Sugerându-i-se delicat că nu respectă drepturile omului, a răspun că el nu e prim-ministru, ci Ghid. Şi a fost cruţat diplomatic de alte comentarii. Reţeta a fost aceeaşi în cazul tuturor dictatorilor din lume. Interesul a purtat mereu fesul. Cât despre naivitate, mai bine s-o lăsăm baltă.