Mintea la rău

Că românului îi umblă minta mai bine la rău decât la bine nu este o noutate. Dar să vă spun mai întâi o întâmplare.

Mi-a spus-o şi mie un guralist care avea obiceiul (şi dreptul), pe vremea răposatului, să însoţească echipe de sportivi în străinătate, cu ocazia unor turnee sau meciuri internaţionale. E vorba, de data asta, de o echipă de volei care juca undeva în Elveţia un meci de cupă europeană. Din spirit de economie, băieţii au fost găzduiţi într-un mic hotel de la marginea oraşului, unde aveau tot confortul, doar că apa caldă de la duş şi din calorifere nu intra în preţul stabilit prin contract. Trebuia să introduci într-un aparat o monedă oarecare spre a declanşa mecanismul de încălzire a apei. Şi asta, pe o durată relativ scurtă. Rămâneau voleibaştii cu săpunul pe ei, dacă nu introduceau la timp o nouă monedă. Iar dacă nu puneau mână de la mână să „aprovizioneze" caloriferul, le îngheţa nasul pe timpul nopţii. La sfârşitul sejurului, plecând ei acasă, patroana a constatat că în caseta declanşatoare nu se afla nicio monedă. Nici la duşuri, nici la calorifere. Mecanismul nu fusese forţat. Totuşi, în camere era cald şi oamenii păreau a se fi spălat corect. A insistat să afle ce au făcut, promiţându-le, chiar, să nu-i reclame. Voia femeia să se păzească pe viitor de inventivităţi asemănătoare. Conaţionalii noştri şi-au ţinut gura. Dar nu şi în faţa jurnalistului care-i însoţea. Şi jurnalistul mi-a spus mie şi, probabil, şi altora. Descoperiseră băieţii că moneda cu pricina avea exact dimensiunile căpăcelului de la sticla de bere pe interior. Puneau apă în căpăcel, o lăsau să îngheţe la fereastră, afară, o scoteau delicat cu un cuţitaş şi o introduceau în aparat. Mecanismul se declanşa, gheaţa se topea instantaneu şi apa se evapora. Fără nicio urmă.

Aşa stând lucrurile, îţi vine să spui că, dacă românului i-ar umbla mintea la bine mai bine decât îi umblă la rău, am fi ieşit şi noi din criză odată cu Germania şi Bulgaria. Din păcate, economiştii noştri nu i-au întrebat pe băieţii şmecheri care sunt soluţiile. Au crezut că sunt cele pe care le-au învăţat ei la ASE. Băieţii şmecheri le-au învăţat la şcoala vieţii. Mă gândesc, de pildă, de ce ministrul Transporturilor nu apelează la ei ca să grăbească ritmul construirii de autostrăzi. Tot un jurnalist a descoperit acum un an sau doi că băieţii şmecheri care au lucrat la refacerea autostrăzii dintre Bucureşti şi Piteşti au „furat" câţiva centimetri amărâţi din lăţimea asfaltului, pe ambele părţi, ceea ce, la suta de kilometri, de fapt la două sute, dă o cantitate de asfalt în minus cu care se pot construi câţiva kilometri buni în plus. Aşadar, soluţii există, dacă ne-am încrede în mintea românului. Ce dacă îi umblă mai degrabă la rău? Tot un jurnalist a aflat de la un băiat şmecher, pe vremea răposatului, care ar fi soluţia universală, panaceul, la dezastrul economic: să se facă totul pe dos decât se face! Dumnezeule, ce simplu e! Cum de nu s-a gândit nimeni?