Leul albastru

La sfârşitul lunii octombrie, Vaclav Havel a primit titlul de doctor honoris causa al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Paris, împrejurare în care a rostit un discurs, după cum se obişnuieşte, despre „Surprizele istoriei".

Cu mai bine de un deceniu şi jumătate în urmă, când Universitatea din Bucureşti i-a acordat acelaşi titlu, Havel a vorbit despre „Iluziile comunismului". Cu permisiunea lui, am publicat atunci textul în „România literară". Cu toată deosebirea de temă, vizibilă de la titluri, discursurile au câteva puncte comune. Cel mai important constă în ideea, bine cunoscută din opera unor filosofi liberali ca Popper, conform căreia istoria nu ascultă de nicio lege şi nu are niciun scop.Caracterul legic şi teleologic al istoriei fusese propus de Hegel şi de Marx.

Urmarea aşa zicând practică a ideii marxiste am trăit-o pe pielea noastră. Havel, în schimb, este adeptul ideii liberalilor că nu ştim niciodată ce ne rezervă istoria. Când s-a numărat printre iniţiatorii mişcării anticomuniste din fosta Cehoslovacie, la sfârşitul anilor ‘70, ştia la fel de puţin în această privinţă, ca la începutul anilor ‘90, când a devenit primul preşedinte postcomunist şi ca şi astăzi, când le vorbeşte studenţilor şi profesorilor de la Science-Po despre surprizele istoriei.

Havel recunoaşte în dis­cursul lui că nici el, nici ceilalţi semnatari ai Cartei 77 nu erau convinşi că vor putea schimba cursul istoriei, aşa cum părea el, definitiv fixat, de către materialismul istoric. De altfel, puţini luau în serios Carta 77. Cum să înfrunţi cu mâinile goale aparatul represiv al statului comunist? Scepticii mai erau şi pătrunşi de ideea că mecanismele istoriei ne sunt cunoscute şi nu pot fi modificate. Karl Marx dixit. După revoluţie, aceiaşi sceptici, al căror alibi politic şi moral era legitatea istorică, i-au acuzat pe noii lideri că nu stăpânesc mecanismele puterii. În definitiv, ei îşi justificau propria inerţie teoretică şi practică. Se obişnuiseră cu lipsa libertăţii. Nu le plăcea neapărat cum trăiau, dar nu mai erau capabili de efortul de a se lupta pentru o viaţă mai bună.

Îl ascultam pe Havel şi mă gândeam la nuvela lui D.R.Popescu, publicată mai întâi, cu tăieturi ale cenzurii, în revista „Luceafărul" la începutul anilor ‘60. Nuvela era o parabolă destul de transparentă. Despre un leu care trăise toată viaţa într-o grădină zoologică. Într-o zi, printr-o întâmplare, uşa cuştii a rămas deschisă, leul a ieşit şi a părăsit singurul loc din lume pe care îl cunoştea, a traversat nestingherit oraşul, chiar pe Strada Mare, oprindu-se în marginea unui parc. Bătrân şi obosit, s-a culcat, punându-şi capul pe labe şi a murit.

Dacă nu existau naivi de felul lui Havel, care să nu creadă în istoria legică şi teleologică a marxismului, scepticii din toate ţările şi-ar fi trăit până astăzi zilele în cuşca de care nu se puteau despărţi.