Întrebarea lui Cernâşevski

Acum, după marea biruinţă din întâlnirea cu Luxemburgul, nici măcar să-i urmăm sfatul lui C.T.P. nu mai putem.

Cine a mai pomenit să schimbi, darmite să desfiinţezi o echipă care câştigă? Şi totuşi, vorba clasicului Cernâşevski: Ce-i de făcut? (Dacă nu ştiţi cine e Cernâşevski, e problema şcolii pe care aţi făcut-o, eu l-am învăţat la şcoala comunistă, care era, vă daţi seama chiar după faptul că l-am învăţat, foarte serioasă). Să mă întorc la propunerea lui C.T.P.: uite aşa se ratează o idee bună! Cu atât mai bună, cu cât alta mai bună nu există. Nu putem recurge nici la soluţia lui Mititelu (e drept, nu fiindcă joacă rău, altele sunt în sufletul lui) de a retrograda Craiova. Unde să retrogradezi ditamai Naţionala? Bag de seamă că se adună întrebările în articolul meu, ceea ce poate fi interpretat ca o lipsă de răspunsuri, dacă nu, vai mie, de răspundere. M-am convorbit cu doi prieteni ai mei atotştiutori în ale fotbalului, R.C. şi A.M.V. (la Grigore Cartianu nu îndrăznesc să apelez, el e ocupat acum cu Revoluţia), care n-au nici ei un răspuns la întrebarea lui Cernâşevski, dar mi-au zis că nu fac bine recunoscând-o public într-o ţară în care toată lumea are răspunsuri la toate întrebările. Cu alte cuvinte, că o să fiu luat de prost. Cum n-ar fi prima oară, m-am hotărât să risc.

Aşadar, stimaţi iubitori ai fotbalului românesc, ce-i de făcut? Mărturisesc că nu mai sunt la fel de nedumerit ca imediat după meciul cu Bosnia-Herţegovina. Din câteva motive. Unul este că am văzut ultimele două partide ale Franţei, cu, ei bine!, Luxemburg şi Croaţia. Şi mi-am zis că n-are rost să ne amărâm noi de partidele noastre, de vreme ce francezii le-au privit pe ale lor cu atâta linişte şi înţelepciune. Şi, zău că mi s-au părut la fel de reuşite. E drept că francezul are vorba comparaison n'est pas raison, adică a compara nu înseamnă a judeca, care nu-l lasă să tragă concluzii din comparaţii, cum sunt eu pe cale să fac. Dar fiind vorba de starea mea sufletească, nu de judecată, calmul cartezian al francezilor m-a adus cu picioarele pe pământ. Alt motiv a fost să constat, nu prima oară, e adevărat, doar că uitasem, că nu mai există echipe mari şi echipe mici. Constatarea o re-făceam după ce Germania o încasa de la Australia şi Cehia se chinuia cu Liechtenstein mai abitir decât noi cu Luxemburgul. Unde puneţi că Croaţia venea la Paris direct din Georgia, unde fusese îngenuncheată de ţara gazdă. Sau că Serbia scosese cu greu un 1-1 în Estonia, altă putere fotbalistică.

Bune şi comparaţiile la ceva! E momentul să pun punctul pe i: nu e nimic de făcut! Asta ca să vedeţi că am totuşi un răspuns la întrebarea lui Cernâşevski. Şi cum nu e fotbalul singurul domeniu care merită acest răspuns, vă îndemn din toată inima să nu mai puneţi la inimă rezultatele Naţionalei, mai ales că inima noastră a fost intens solicitată în ultima vreme de lucruri mult mai importante. Ce-ar fi să stăm acasă şi să privim la televizor o partidă de snooker? A, nu ştiţi ce e snookerul? Păi, vedeţi, dacă vă pierdeţi timpul cu Mutu&comp.! Lăsaţi-i în plata domnului Lucescu junior! Repet: nu-i-ni-mic-de-fă-cut!