Henry şi preţul victoriei

S-a întâmplat miercuri, 18 noiembrie, în partida retur dintre Franţa şi Irlanda, din barajul pentru Turneul Final al Campionatului Mondial de fotbal: jucătorul francez Henry şi-a potrivit discret mingea cu mâna, i-a pasat-o apoi unui coechipier care a marcat golul calificării Franţei.

Cu toate protestele irlandezilor, după ce s-a consultat cu tuşierul, arbitrul a validat golul. Protestele tribunei irlandeze şi ale antrenorului Trapattoni au rămas, de asemenea, fără efect. Arbitrul e suveran. Un singur om îl putea determina să-şi schimbe decizia: Henry. Recunoscând că a jucat mingea cu mâna. Henry n-a făcut-o.

Cum n-a făcut-o Maradona cu ani în urmă. Şi cum nu ştiu s-o fi făcut vreun fotbalist vreodată.

Întâmplarea prezintă un interes care îl depăşeşte cu mult pe cel pur sportiv şi merită a fi privită în toate implicaţiile ei.

Henry este, incontestabil, un mare jucător, aflat spre sfârşit de carieră, iar în naţionala Franţei, o autoritate. Nu-şi cruţă nici antrenorul, nici coechipierii, cărora, pe teren, el e cel care le dă indicaţii sau îi ceartă. E un exemplu de profesionism. Dar tocmai aici e dificultatea: un profesionist are un unic obiectiv, victoria.

Ce se întâmpla dacă Henry şi-ar fi recunoscut henţul? În primul rând, nu era exclus ca Franţa să rateze calificarea. În al doilea, coechipierii nu i-ar fi iertat gestul, mai ales, lui, căpitanul lor.

În al treilea rând, milioanele de fani francezi l-ar fi transformat în ţinta vie a urii lor patriotice. Şi nu e deloc exclus ca Henry să-şi fi încheiat cariera, cel puţin la naţională, în miercurea (care ar fi devenit) neagră pentru toată suflarea Franţei.

Sunt sigur că, dacă Henry s-ar fi gândit la consecinţe, presupunând că n-a tăcut doar din instinct, ar fi înţeles ce preţ ar fi urmat să plătească pentru gestul lui. Nu sunt la fel de sigur că i-a trecut prin cap şi ce ar fi avut de câştigat.

Ar fi primit un trofeu tot mai rar acordat de la o vreme, acela pentru fair-play. Ar fi câştigat respectul celor care, mulţi, puţini, mai cred în onestitatea sportului. Ar fi intrat în istoria fotbalului nu numai ca un mare jucător, ci şi ca un om cinstit cu sine şi cu ceilalţi.

Ar fi fost nu numai un exemplu de profesionism, dar şi unul moral. Şi, lucrul cel mai important din toate, i-ar fi inspirat, poate, şi pe alţi jucători în a-l urma, iar pe fani i-ar fi convins, în cele din urmă, că, în sport, ca şi în viaţă, victoria e importantă, dar nu cu orice preţ.

Judecând după comportamentul lui Henry după gol şi după scandalul din presă, e posibil ca el să-şi încheie cariera de fotbalist tocmai fiincă n-a spus arbitrului adevărul.