Despre violenţă

Într-una din nopţile trecute, am fost trezit din somn de strigătele unei fete,  însoţite de lovituri înfundate.

Fereastra camerei mele dă spre o curte interioară, cu mai multe intrări  pe laturi. Am sărit din pat, dar n-am apucat să văd decât spatele unui bărbat relativ tânăr care  o împingea cu brutalitate spre una din intrări pe fata care ţipa ca din gură de şarpe. În clipa următoare, dispăreau amândoi pe uşa care se trântea în urma lor cu zgomot. M-am uitat la ceas : era unu şi jumătate. Am presupus că un tată îşi recuperase fiica, întârziată peste ora pe care i-o fixase.  Nu pot spune că ipoteza, în fond,  bănuiala că nu se petrece nimic foarte grav,  m-a făcut să mă simt mai bine. Am fost totdeauna sensibil la violenţă, mai ales când la mijloc se află un copil. Şi nici n-am devenit imun, deşi trăim într-o epocă în care violenţa, fizică sau psihică, s-a banalizat.  Am auzit de multe ori spunându-se că pragul de percepţie al actelor de violenţă creşte odată cu intensitatea şi frecvenţa lor. Înseamnă că nu sunt un bun exemplu. Pe mine, din contră, violenţa  mă sperie cu atât mai tare, cu cât experienţa cotidiană  mă pune în contact cu forme ale ei din ce în ce mai sălbatice şi mai nemotivate. Am, s-ar zice, o capacitate tot mai redusă de rezistenţă, pe măsură ce violenţa se agravează şi intră în obişnuinţa vieţii noastre cea de toate zilele şi nopţile.

Am mai povestit întâmplarea : eram la New York, cu trei decenii în urmă, când o fostă studentă a mea, care trăia în SUA, m-a invitat la un spectacol cu „Othello" care entuziasmase critica de teatru. Spectacolul nu mi s-a părut grozav, în ciuda unei distribuţii remarcabile, poate şi din cauza scenei în care Maurul îşi face datoria: biata Desdemona nu e doar sufocată cu perna, conform tradiţiei shakespeariene, ci izbită cu capul de tăblia patului, târîtă de păr în mijlocul camerei şi ucisă bestial cu mai multe lovituri de cuţit. Văd şi acum vopseaua, pardon, sângele împroşcat pe toţi pereţii. Am râs, în loc să fiu impresionat. Mi s-a explicat, după spectacol, nu fără o anumită condescendenţă, că în SUA prezenţa şi duritatea actelor violente, în realitate sau pe micul ecran, sunt atât de comune, încât spectatorul nu mai reacţionează la o simplă apăsare a unei perne pe faţă. Noi, românii epocii de aur, cruţaţi prin grija cenzurii de priveliştea unor asemenea  acte, mai cu seamă în ficţiunile de la televizor, n-aveam nevoie de cine ştie ce  imaginaţie în materie ca să-l gustăm pe Shakespeare. Cu alte cuvinte, tot despre imunizarea, care, în cazul meu, nu s-a produs,  era vorba. Culmea era că mă bufnise râsul şi tot sensul punerii în scenă se pierduse. Asta nu mai era o reacţie justificată moral. Era justificată, în schimb, estetic, doar că nu şi în ochii spectatorului oarecare, incapabil să despartă ficţiunea de realitate.

Problema violenţei ţine, într-o anume măsură, şi de această confuzie de planuri. Spectatorul ori telespectatorul iau de obicei în serios ce văd pe scenă sau pe ecran. Iar domnia imaginii apasă şi mai tare pedala emoţiei sincere şi naturale. Între opera de ficţiune şi document dispare de asemenea graniţa. Efectul e acelaşi, indiferent de faptul că violenţa este reală sau imaginară. Internetul  aranjează definitiv lucrurile: tot ce este virtual este real. Din nefericire, nu există leac. Oamenii reali  copiază personajele din filme. Hoţii sau asasinii îşi învaţă lecţia de la cinematograf sau de la televizor. Iar faptul că poliţiştii şi, în general, oamenii legii rezolvă până la urmă crimele cele mai oribile şi complicate, în loc să-i descurajeze, le creează, paradoxal, sentimentul că, nu numai în filme, ci şi în viaţă, există happy-end. Mai mult, că şi lor li se cuvine  o astfel de  fericire. Nu crimă şi pedeapsă, ci, după faptă, răsplată, plată repetată, cum ar veni, aceasta e filosofia la modă.