Despre propagandă

Am mai spus-o: în secolul XX, democraţiile au câştigat toate războaiele cu dictaturile - politic, economic, social, militar etc. -, cu excepţia unuia singur, şi anume  războiul propagandei.

Indiferent de tipul lor, dictaturile sunt invincibile în materie de propagandă. Se pune întrebarea de ce. Există mai multe cauze posibile.

Unele ţin de caracterul tendenţios al propagandei, care, prin natura ei, urmăreşte să impună o interpretare a realităţii capabilă să slujească anumitor interese de moment. Propaganda nu urmăreşte să spună adevărul, ci să-l instrumentalizeze şi, la limită, să-l ascundă. E conjuncturală prin definiţie, ceea ce înseamnă că nu se simte pusă în dificultate de schimbarea, fie şi cu o sută optzeci de grade, a alegaţiilor. Urmăreşte să manipuleze, nu să convingă. Induce convingeri, recurgând la clişee mentale, dar nu pune preţ pe plauzibilitatea lor. Se bazează pe naivitate şi ignoranţă. Campania de la începutul anilor '90 îndreptată contra PNŢ n-a ţinut cont că partidul lui Coposu nu era înfiinţat în 1907 şi n-avea cum să fie vinovat de reprimarea răscoalei. Sigur că propaganda e o formă de minciună, dar nu neapărat una lipsită de subtilitate, în sensul că păstrează uneori fărâme de adevăr menite s-o facă plauzibilă şi pentru cei puţin dispuşi să se lase amăgiţi. Constând în deturnarea informaţiei, propaganda funcţionează ca un limbaj care nu merge niciodată direct la ţintă, preferând perifraza întârziată. Lasă de obicei pe seama istoriei descâlcirea firelor, şi asta fiindcă n-are simţ istoric.

Alte cauze ţin de natura dictaturii înseşi. Neexistând o voce a opoziţiei, regimul dictatorial poate face orice afirmaţie şi oricât de categorică, fiindcă nu e dezminţită de nimeni. Singura care ar putea-o dezminţi este realitatea însăşi, dar acest lucru nu se întâmplă decât, eventual, mult mai târziu, după consumarea evenimentelor sau după schimbarea regimului, când minciuna iese la iveală. Propaganda trăieşte în absolut şi devine vulnerabilă în relativ. Democraţiile sunt incapabile în principiu de propagandă (ceea ce nu înseamnă că şi în fapt, apărându-şi  la nevoie cu ajutorul ei interese majore) tocmai fiindcă nu reduc la tăcere vocea opoziţiei şi suportă efectele relativizării informaţiei. Propaganda poate fi anulată doar în măsura în care există posibilitatea verificării imediate a lucrurilor. Regimurile totalitare recurg la potemkiniade. Chiar dacă nu spun întotdeauna şi pe de-a-ntregul adevărul, democraţiile nu sunt capabile de astfel de înscenări şi, dacă le încearcă, sunt prinse uşor cu mâţa-n sac. În cazul dictaturilor, doar istoria ulterioară are acces la conţinutul sacului.