Despre patriotism

Îmi atrage atenţia o scrisoare de la o cititoare, publicată într-o revistă franceză, care protestează faţă de caracterul „ditirambic" al articolelor despre marea actriţă Catherine Deneuve.

Regina Catherine, scrie doamna cu pricina, „n-a arătat niciodată vreun interes pentru marile cauze,  pentru acţiunile umanitare, pentru protecţia animalelor sau pentru protejarea mediului înconjurător". Dovadă, aşadar, din partea actriţei, de aroganţă şi de lipsă de patriotism. Cam odată cu scrisoarea la care mă refer, am fost solicitat de un post de radio românesc să spun două vorbe despre patriotism. Lucrurile legându-se, profit de ocazie să reiau discuţia.

După părerea mea, patriotismul constă în a-ţi face cât mai bine treaba, în locul unde te afli şi indiferent cât de important este acel loc pe scara socială. Havel evocă într-unul dintre articolele sale cazul directorului unei fabrici de bere din Cehoslovacia comunistă, care aplica principiul celui dintâi preşedinte al ţării sale, Masaryk, şi anume că, dacă fiecare cetăţean îşi face conştiincios datoria la locul lui de muncă, oricare ar fi acesta, ţara merge bine. Făcea, adică, o bere cât de bună putea. Regimul comunist nu vedea însă lucrurile în acelaşi fel cu preşedintele de după 1918 şi cu berarul de după 1948. Fiindcă acesta din urmă nu era membru de partid şi nu se bătea cu pumnul în piept, regimul l-a socotit nepatriot şi l-a concediat. Înlocuitorul lui va fi membru de partid şi berar prost. Conform criteriilor vremii, adevăratul patriot era el.

Mă întorc la scrisoarea de la care am pornit. În ochii autoarei scrisorii nu constituie o dovadă suficientă de patriotism faptul că o actriţă de talia Catherinei Deneuve şi-a consacrat viaţa teatrului ţării sale, purtându-i faima în întreaga lume. Ca să fie patrioată, actriţa ar fi trebuit să arate, în plus, dragoste pentru fauna Franţei sau să se înscrie în partidul ecologist. Precum, de pildă, Brigitte Bardot, care se luptă cu doamnele îmbrăcate în blănuri. E un mod de gândire cunoscut în regimurile comuniste (şi văd că nu e străin de mentalitatea socialistă din Franţa actuală, revista care publică scrisoarea fiind de stânga) şi care condiţionează patriotismul, nu de o activitate oarecare pusă în slujba patriei, ci de activism. Diferenţa este între un lucru bine făcut şi simularea lui. Aş fi spus între faptă şi vorbă, dacă nu exista riscul de a exclude, odată cu vorba, literatura: patriotismul scriitorului stă în vorbele sale. După decenii în care activismul a contat aproape exclusiv în aprecierea patriotismului nostru, e cazul să mutăm accentul pe profesionalism, pe meseria noastră cea de toate zilele. Cât profesionalism, atâta patriotism: iată o formulă mai firească decât altele. Şi care presupune  omul potrivit la locul potrivit. Două reguli simple, care ar face viaţa societăţii mai normală. Şi ar reda patriotismului nobleţea cuvenită, de care îl privează surogatele de tot felul cu care este adesea confundat.