Despre cenzură

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Săptămânile trecute, am fost invitatul Colegiului „Sf. Sava“ din Bucureşti ca să le vorbesc elevilor despre cenzură.

Elevi din clasele X şi XI, mi s-a spus, cei din clasa XII fiind în bacalaureat. De ce erau ei interesaţi de cenzură, nu ştiu, poate pentru că profesoara lor care îmi transmisese invitaţia fusese studenta mea şi făcuse cu mine cursul de literatură contemporană în care cenzura ocupa un loc important. Într-o formă oarecum similară cu cea de azi, cursul cu pricina l-am început în 1988. Doar că înainte de revoluţie, prezentam informaţia în mod, expresia nu se mai foloseşte din anii '50, obiectivist, adică foarte sumar sau deloc comentată, ceea ce pe vremea realismului socialist era de rău, iar ulterior era necesar, dacă voiai să n-ai dificultăţi cu cenzura. În facultate, cenzura era totuşi minimă şi se exercita de regulă ca urmare a reclamaţiilor unor studenţi vigilenţi. Te trezeai cu şeful de catedră că vrea să asiste la un curs. Era semnul că cineva te turnase. Niciodată însă, cel puţin după 1963, când mi-am început eu activitatea, nu mi s-a făcut un raport negativ în urma unei astfel de asistenţe.

În viaţa literară, lucrurile stăteau mai puţin bine. Şi, oricum, diferit de la o epocă la alta. Trebuie spus că nu se poate vorbi de cenzură în general decât într-o singură privinţă şi anume atunci când definim specificul celei comuniste. După părerea mea, nu şi a lui Adrian Marino şi a altora, cenzura comunistă avea o esenţă diferită de celelalte cenzuri din istoria societăţii omeneşti. Au existat, după 1949, când a luat fiinţă o instituţie propriu-zisă în România, niciodată indicându-şi din titulatură scopul, mai multe feluri de cenzură. Două au fost cele aşa zicând principale: o cenzură cu o solidă bază ideologică în deceniul VI şi una aleatorie şi contradictorie în deceniile următoare. Diferenţa e marcantă: literatura care a putut apărea în anii '50 a fost sever cenzurată şi aproape redusă la neant; literatura de după aceea s-a bucurat de oarecare libertate. O idee greşită pusă în circulaţie de cărţile lui Eugen Negrici este că această literatura valoroasă ar fi fost tolerată de regim. În realitate, ea a lărgit pe cât s-a putut marja de libertate datorată anumitor condiţii politice după 1965 şi a fost rodul unui lung şi extenuant război cu cenzura. Cu toate încercările de a relua controlul, regimul n-a mai reuşit să pună botniţă literaturii.

Interesul elevilor de la „Sf. Sava" pentru cenzură poate avea şi o altă sursă. Ei aud tot mai des de la o vreme vorbindu-se de cenzura aplicată ziarelor şi mediilor, de exemplu, de către patroni sau de către oficialitatea care plăteşte publicitatea fără de care investiţia în domeniu ar fi păguboasă. Despre o cenzură de felul celei din comunism nu mai poate fi vorba. Libertatea de expresie nu mai este îngrădită ideologic. Putem numi cenzura actuală cenzură de piaţă. Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele. Lipsa de scrupule e chiar mai mare astăzi decât ieri, când existau criterii, fie şi confuze. De aceea, e îndreptăţit protestul unor jurnalişti, care nu vor să se lase cumpăraţi de patroni sau de putere. Se poate susţine ideea că una din cauzele diminuării presei scrise şi a degradării televiziunilor este această cenzură de piaţă, chiar dacă fiecare jurnalist este absolut liber în opţiunile lui. Internetul e singura zonă care beneficiază de o libertate deplină. Şi ce efecte extraordinare poate avea libertatea, se vede din revoluţiile în curs din ţările arabe, unde Facebookul a dărâmat regimuri autoritare îngheţate de decenii. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite