Datul cu părerea poate ucide

Am mai scris în această pagină despre datul cu părerea la români.

Mă voi referi în continuare la una dintre cauzele care fac din datul cu părerea o instituţie naţională foarte apreciată de media şi la una dintre consecinţele cele mai grave ale abuzului de opinie.

Simplu spus, cauza cu pricina este dorinţa de rating a tuturor televiziunilor din România. Rulajul cotidian al participanţilor la talk-show-urile răsărite ca ciupercile îi obligă pe moderatori, nu doar să apeleze la abonaţi (îi ştiţi dv. prea bine, ca să nu mai fie nevoie să-i înşir), ci şi să recruteze mereu alţi vorbitori, într-o veritabilă cursă contracronometru. Prin faţa ochilor ni se perindă până la ceasuri târzii din noapte figuri cunoscute sau necunoscute. Opinia publică de dincoace de micul ecran cade uşor victimă  iluziei că tot ea se află şi dincolo de micul ecran. Când vocea uneia ajunge în urechile celeilalte, se produce cea mai profitabilă identificare psihologică pentru succesul oricărei emisiuni de televiziune. Din păcate, se încalcă, aproape pe nebăgate de seamă, o regulă esenţială a informaţiei, ca şi a interpretării ei, şi anume competenţa şi, de ce nu, autoritatea în materie a participanţilor la talk-show. Mulţi îşi închipuie că a-ţi spune public părerea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Aşa că se simt dispensaţi de a şi-o întemeia pe cunoaşterea lucrurilor despre care vorbesc. E doar unul dintre cazurile de separare primejdioasă a ideii de drept de aceea de responsabilitate. Greşeşte grav cine crede că se poate una fără alta. Rezultatul acestei greşeli este datul cu părerea: o avalanşă de vorbe despre tot şi despre nimic. Lipsite, nu numai de temei, dar şi de responsabilitate. Telespectatorul, ca şi invitaţii în studio, se umflă în penele ignoranţei lor agresive, legănându-se deopotrivă în iluzia că iau parte la dezbaterea unor probleme capitale cu care se confruntă societatea românească. Societatea, subliniez, nu ei înşişi ca indivizi sau ca cetăţeni. La problemele lor reale nu primesc de fapt răspuns. Se lasă păcăliţi de vorbele pe care le rostesc sau le aud cu o candoare pe care nici măcar nu le-o putem reproşa. Dacă e de făcut vreun reproş, el trebuie făcut emisiunilor cu pricina şi felului în care înţeleg să procedeze.

Consecinţele, la rândul lor, nu sunt deobicei conştientizate. Iluzia participării e mult prea puternică. Dar ele sunt mai mereu grave şi câteodată, vai, dramatice. Se ştie, de exemplu, la ce a condus seria de emisiuni de pe OTV despre băiatul din Strehaia, care şi-ar fi omorît un coleg în bătaie. Justiţia a constatat, pe baza buletinului medico-legal, că moartea nu avea legătură cu bătaia, ci se datora unui anevrism. Dan Diaconescu şi ciracii lui şi-au dat cu părerea că puştiul este un criminal. Ce conta părerea justiţiei? Ştiau ei mai bine cum stau lucrurile. Şi i-au intoxicat pe telespectatorii masochişti (e cel mai blând cuvânt care îmi vine în minte!) ai postului până când curentul de opinie provocat i-a silit pe părinţi şi pe copil să părăsească şcoala şi oraşul. Profesorii, vecinii, părinţii copilului mort, rudele, psihiatrii şi mai ştiu eu ce mai ştiutori decât oamenii legii nu s-au lăsat până nu s-au convins şi n-au convins întreaga suflare din Strehaia de „adevărul" lor, adică de faptul că nefericitul copil trebuia considerat un criminal. Un reportaj de pe HotNews.ro consacrat cazului a pus în lumină imensul rău pe care emisiunea Criminalul a făcut-o unei familii şi unui minor care nu avusese decât neşansa de se lua la bătaie cu cine nu trebuia. Dar cum să renunţe candidatul la preşedinţia României la ratingul aducător de voturi de dragul sufletului şi, în fond, al viitorului unui copil? Cum să nu cumpere el pe nimic revolta unor naivi ca să-şi servească clientela? Cum să nu-şi frece mâinile cu satisfacţie, văzând creşterea valului de ură contra unor nevinovaţi? Sau să nu se bucure  de câştigul adus de distrugerea morală a unor bătuţi de soartă? Oricare dintre aceste întrebări ar trebui, în mod normal, să pună capăt carierei politice abia începute a lui Dan Diaconescu. Cu condiţia, Dumnezeu să ne apere, ca majoritatea alegătorilor români să nu fie după chipul şi asemănarea celor care îşi dau cu părerea la OTV şi nici după chipul şi asemănarea celor care se uită seară de seară la spectacolul jignitor pentru demnitatea umană al lui Diaconescu et. comp.