Dascălii mei

Multă lume îi pune la zid pe dascăli pentru că n-au participat la grevă decât în mică proporţie.

Deşi se numără printre cei mai afectaţi de măsurile de austeritate propuse de guvern. Am mai spus-o: absenţele profesorilor de la catedră sunt pe vecie nemotivate. Sunt de partea dascălilor în refuzul lor de a îngheţa anul şcolar şi universitar. Dacă sindicatele din învăţământ ar fi procedat cu mai multă minte, ar fi exceptat bac-ul şi licenţa de la îngheţare, limitând măsura la examenele de sfârşit de semestru şi de an.

În această eventualitate, nu ar fi existat riscul pierderii dreptului de înscriere a absolvenţilor de liceu la concursurile de admitere în facultăţi în cursul acestui an şi al licenţiaţilor la concursuri de post. Lipsa de nuanţe a compromis o acţiune legitimă şi i-a pus pe dascăli în dificultate. Ce ar fi putut să le spună ei, dacă blocau anul, elevilor din clasele terminale sau studenţilor care sperau să-şi ia licenţa şi care nu voiau să fie un an şomeri? Cum m-am aflat eu însumi într-o astfel de situaţie (nu din cauza unei greve, fireşte), pot să declar cu mâna pe inimă că nu e una de invidiat.

Rămân la părerea că meseria de dascăl nu este doar una dintre cele mai nobile, dar şi una dintre cele mai exigente. Modelele noastre, ale tuturor celor care au trecut prin şcoală, au fost dascălii noştri. Nu neapărat şi nu totdeauna părinţii. După 1989, părinţii au devenit, şi ştiu bine ce spun, cei mai perculoşi inamici ai şcolii, îndeosebi dintr-o dorinţă agresivă şi necritică de a-şi vedea copiii înzestraţi cu diplome, indiferent de valoarea acestora.

Cum ar trebui apreciată atitudinea acelor părinţi care, nesocotind interesul ori vocaţia copiilor lor, îi silesc să urmeze licee ori facultăţi care lor, părinţilor, cu gândirea lor datată, li se par a le asigura odraslelor cariere bănoase? Aceşti părinţi sunt direct răspunzători de înflorirea viciosă a învăţământului universitar particular care produce în serie diplome fără nicio acoperire. Cu alte cuvinte, rebuturi.

Generaţia mea avut ghinionul unei şcoli de inspiraţie sovietică şi fără manuale. A avut totuşi norocul unor dascăli de modă veche, scăpaţi de la epurare. Mi-i amintesc cu recunoştinţă pe cei mai mulţi dintre ei. De la ei am învăţat să vorbesc pe limba mea. De la ei am învăţat să gândesc cu capul meu. Într-o epocă a limbii de lemn şi a gândirii în colectiv.

De curând, pe când lucram la cartea mea de memorii, am redescoperit un caiet în care copiasem pe curat, cum se spune, o parte din poeziile şi prozele pe care le scrisesem pe la 12-15 ani. Ceea ce m-a surprins n-a fost valoarea „literaturii" mele de adolescent, destul de mediocră, ci caracterul inspiraţiei: compuneam romane istorice à la Sadoveanu şi poezii à la Eminescu.

Mi-am dat seama de un lucru de care nu fusesem conştient şi anume că, în loc să mă oblige să-i citesc pe Beniuc şi pe Galan, dascălii mei mă îmbiaseră cu Sadoveanu şi Eminescu. Tot ce scriam avea un aer naţional cu totul ciudat într-un moment în care internaţionalismul proletar era literă de lege. Datorez dascălilor mei de limba română că nu mi-au spălat creierul cu detergentul realist-socialist. Şi că nu s-au aflat nici o singură zi în grevă. Desigur, nu fiindcă regimul comunist interzicea grevele. Sau fiindcă o duceau mai bine decât cei de azi.

Erau încă şi mai prost plătiţi. Tatăl meu avea în 1954, când a ieşit din închisoare, 725 de lei pe lună. Un caiet ca acela pe care îmi copiam literatura costa 40 de lei. Nu mă număr printre cei care socotesc că leafa nu contează. Dar leafa nu e totul. Iar elevii au absolută nevoie de prezenţa profesorilor lor.