Cum ne văd străinii

Un recent documentar din revista franceză „Le Nouvel Observateur” din 5 mai se intitulează „A vedea Clujul şi a învăţa să vindeci”.

E vorba despre facultatea de medicină din oraşul de pe Someş, care are o secţie în limba franceză, şi e frecventată de peste 2.000 de studenţi din cele două Americi, Anglia, Suedia, Tunisia, Algeria şi, fireşte, Franţa. Acum câţiva ani erau doar o mână de candidaţi, în 2009, erau peste 300, dintre care numai jumătate au trecut admiterea.

Părerea autorului articolului este totuşi că atracţia principală o reprezintă faptul că admiterea e mai lesnicioasă decât în facultăţile de profil din Franţa, de unde provin numeroşi candidaţi recalés, adică respinşi, gata să plătească 5.000 de euro taxă de concurs, faţă de 250 în Franţa.

Un alt motiv este uriaşa carenţă de medici din ţara lui Pasteur, urmare a unei politici protecţioniste care n-a permis multă vreme străinilor să practice medicina, chiar şi dacă obţinuseră diplomele în Franţa. Este cazul doctorului român Abraham Drucker, tatăl cunoscutului ziarist şi om de televiziune de astăzi, Michel Drucker, care a fost silit, înainte de război, să aleagă între cetăţenia franceză şi practicarea medicinei. Între 15 şi 20 la sută sub nivelul normal este procentul apreciat de specialişti ca valabil pentru penuria de medici din Franţa. Circa 1.000 de români se numără printre practicanţii medicinei în Franţa de când diplomele facultăţii din Cluj au început să fie recunoscute. „O mână de lucru bine formată şi mai puţin pretenţioasă, scrie autorul.

În ţara lor, ar câştiga 300 de euro pe lună." Presupun că datele din articol sunt corecte. O anume îndoială e insinuată de câteva erori pe care un român le remarcă imediat. Autorul nu ne înţelege mai deloc limba, confundând substantive cu adverbe sau necitind corect nume de străzi din Cluj. Aparent fără importanţă, astfel de lucruri pot ridica un semn de întrebare cu privire la seriozitatea anchetei. Unele dintre judecăţile ziaristului se bazează, de altfel, pe „interviuri" la botul calului luate studenţilor francezi sau francofoni, dar numai unui singur profesor român şi, în cazul acestuia, doar ca replică la inepţiile vicepreşedintelui Ordinului Medicilor de la Paris.

Deşi recunoaşte valoarea învăţământului medical clujean, autorul nu scapă de anumite prejudecăţi legate de România. „Românii, scrie el, nu vorbesc engleza, aşa că e deseori dificil să comunici cu ei. Iarna e interminabilă, hrana nu e teribilă. Prietenii sunt departe". Mai aproape de adevăr era observaţia că românii nu (mai) vorbesc franceza. Cât o priveşte, iarna trecută n-a fost deloc mai scurtă în Franţa decât în România. Iar sugestia referitoare la depărtarea de prieteni e contrazisă chiar de faptul, ştiut autorului, că o călătorie de la Paris la Cluj şi retur se poate face direct cu doar 80 de euro la companiile low-cost şi cu 200 la cele normale. În dorinţa de a plasa România la o margine de Europă, autorul se face a uita că o cursă de avion de la Paris la Marsilia costă mai mult decât una de la Paris la Cluj.

Sunt ultimul tentat să idealizeze situaţia şcolii româneşti, pe care o cunosc binişor, şi cu atât mai puţin să găsească fără cusur viaţa cotidiană din ţara noastră. Dar să nu mi se spună că la Cluj sau în altă parte se mănâncă neapărat prost şi că distanţa de lumea civilizată reprezintă cea mai mare nenorocire pentru cei care trăiesc, mai ales o scurtă bucată de vreme, în România.