Cum gândim

Petrecând câteva zile în ţară, am citit ziarele, m-am uitat la televizor, am ascultat radioul, împrospătându-mi cunoştinţele de limba şi gândirea română.

Am remarcat mai multe vicii de limbă şi de gândire, pe care, se vede, le uitasem. Nu mă refer acum la siluirea limbii, extrem de diversă, şi la care distanţa m-a făcut foarte sensibil. Dar asupra viciilor de gândire merită să stărui preţ de un articol ca acesta.

Primele exemple ţin de ceea ce aş numi remanenţe de concepţie. Comunismul ne-a lăsat nouă, celor mai bătrâni, un fel de a gândi, de care nu suntem neapărat conştienţi. Discutam, de pildă, într-o reuniune de scriitori, eventualitatea pierderii sediului nostru, ca urmare a revendicării lui de către urmaşii legali ai proprietarului de odinioară. Era la mijloc un proces, fireşte. Nu exista nici cea mai mică îndoială cu privire la legalitatea cererii de revendicare. S-au găsit totuşi voci şi, încă, ale unor oameni care se opuseseră din răsputeri comunismului, care să protesteze la ideea respectului dreptului de proprietate.

Exemplul arată forţa prejudecăţii, ca şi incapacitatea de a gândi corect când nu e vorba doar de un principiu, ci de o situaţie particulară în care eşti tu însuţi implicat. Un alt caz, mult mai răspândit, este oferit de dezvăluirile din ultima vreme, pe fondul măsurilor de austeritate, referitoare la inegalităţile salariale. Egalitatea salariilor este un principiu tipic comunist. Chiar şi în domeniul bugetar, sistemul de salarizare trebuie să fie suplu, să permită diferenţieri. E un mod greşit de gândire acela care ia drept plafon salariul ministrului de resort sau al nu mai ştiu cui. Consecinţa este crearea unui dezavantaj pentru salarizarea de la stat faţă de aceea din privat, determinându-i pe bunii specialişti să ia calea privatului. Problema reală la noi nici nu este posibilitatea ca unii funcţionari ai statului să câştige mai mult decât şefii lor ierarhici. Problema la noi este că aceste câştiguri nu se bazează pe competenţa respectivilor, ci pe criterii de altă natură, cum ar fi rudenia politică.

Un viciu de gândire, la fel de răspândit, constă în superficialitatea informării, în abordarea aproximativă a lucrurilor. Am mai spus-o: datul cu părerea este o instituţie naţională la români. Cel mai recent caz de dezbatere aproximativă a unei situaţii politice a fost acela de joia trecută, când, ore la rând, pe canalele televiziunilor, oameni politici, parlamentari, jurnalişti, experţi, lideri de partide au comentat în fel şi chip o scrisoare a Preşedintelui care solicita avansarea datei votării moţiunii de cenzură. Dezbaterea s-a transformat într-un cor de acuzaţii cu substrat politic, cu argumente de tipul că membrii partidului de guvernământ se comportă slugarnic etc.

Niciunul dintre cei chemaţi în studiouri ori la telefon, cel puţin până când am închis televizorul, fiindcă aveam şi altceva de făcut, n-a adus în discuţie articolul din Constituţie care reglementează termenul la care are loc votul. Întregul bavardaj politicianist pe temă ar fi fost făcut inutil. Desigur, politicienii şi restul combatanţilor ar fi pierdut ocazia de de a se da în spectacol. Dar ar fi descoperit că textul Constituţiei le oferea o ocazie mult mai bună de răfuială. Şi anume pe tema unei interpretări anterioare a Curţii Constituţionale, care considera că textul după trei zile înseamnă a treia zi. (Abia vineri acest argument a fost invocat, dar cu scuza, un pic penibilă, pentru întârziere, că interpretarea cu pricina nu s-ar fi aflat în mapele parlamentarilor).