Cum citim un roman

Nu e nicio surpriză în constatarea că foarte puţini ştiu să citească un roman. Lectura pare un lucru simplu, dar nu e.

Există, desigur, şi ceea ce am putea numi o lectură inocentă, la îndemâna oricărui om dotat cu bun simţ şi cu o minimă experienţă în materie de literatură. O astfel de lectură însă nu numai nu ajunge la inima textului, dar o confundă uneori cu un organ diferit. Înşelându-se, înşeală. Partea proastă este că nu suntem conştienţi la timp de eroare şi perseverăm în înţelegerea greşită a textului. Iar când sfârşim lectura, habar n-avem că am citit un alt roman decât acela pe care l-am început.

O lectură corectă este una educată. Anumite lucruri le datorăm intuiţiei, o facultate înăscută, deşi nu generală. Altele se învaţă. Deşi critica literară nu e neapărat normativă, nu ne oferă, adică, un mod de întrebuinţare, cunoaşerea felului în care criticii înţeleg un roman sau altul poate sugera o cale dreaptă de lectură. Deosebirile de vederi dintre critici sunt normale şi ele nu trebuie considerate ca incorecte, respectiv, corecte, ci doar ca variaţiuni pe aceeaşi temă. Ceea ce toate ne spun, fie şi într-o manieră indirectă, este, în primul rând, faptul că nu există un singur fel de a citi bine un roman. Şi, în al doilea rând, toate ne pot fi de folos în măsura în care ne conving că nu există un singur fel de roman, aşadar că istoria genului joacă un rol însemnat în schimbarea tipologiei romaneşti şi, implicit, în adaptarea lecturii noastre la schimbare.

Aveam obiceiul să le pun studenţilor mei următoarea întrebare referitoare la protagonistul romanului lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război": este justificată gelozia lui? Răspunsul era, aproape fără excepţie, afirmativ. Pe ce vă bazaţi?, îi întrebam în stilul unui personaj al lui Marin Preda. Pe situaţiile din roman. Era, din nou, răspunsul general. Dar cine relatează aceste situaţii? Autorul, mi se răspundea. De fiecare dată când puneam întrebarea-capcană, eram obligat să le atrag atenţia studenţilor mei că relatarea este în roman la persoana întâi iar cel care o face nu e Camil Petrescu, ci Ştefan Gheorghidiu, gelosul însuşi, aşadar un narator nu tocmai creditabil, din pricina geloziei, sentiment care, precum se ştie, nu se sprijină de obicei pe realităţi, ci pe închipuiri.

Răspunsul corect la întrebarea mea este că, în romane ca acesta, în care naratorul este un personaj între altele iar autorul nu intervine direct, nu avem nicio posibilitate de a distinge închipuirea de adevăr. Aşa dar nu putem afirma categoric că Ela îşi înşală soţul.
Mai am şi alte exemple de acest fel. Ideea generală este că nu trebuie să pretindem tuturor romanelor să ne răspundă în acelaşi fel la aceleaşi întrebări. Şi că numai dacă punem corect întrebarea, vom avea şi răspunsul corect. De asta depinde cum citim un roman.