Cum citim

Am remarcat de multă vreme că nu citim o carte într-un singur fel. Mai exact, că există mai multe feluri de „aşteptări“, cum le numesc teoreticienii receptării. Nu toţi cititorii aşteaptă acelaşi lucru de la un roman sau de la o piesă de teatru. Voi da câteva exemple.

Recent a avut loc Conferinţa anuală a Episcopatului catolic din Franţa. Pe ordinea de zi s-a aflat, între probleme legate de dogmă, şi una... literară. Nu mă întrebaţi de ce. Înaltele Feţe au vrut să decidă, probabil prin vot, dacă romanul lui Michel Houellebecq „La carte et le territoire“, care a primit nu de mult Premiul Goncourt, este acceptabil de către biserică. Acceptabil, nu valoros, interesant sau captivant. Părerea unanimă a fost că romanul este acceptabil, dar nu veţi ghici pentru ce motiv. Fiindcă autorul nu e de acord cu eutanasia. Dat fiind criteriul de apreciere, putea fi, la fel de bine, vorba  de avort sau de homosexualitate. Iată prin ce grilă au citit ierarhii bisericii catolice romanul cel mai citit în această toamnă în Franţa. Din romanele lui Balzac şi Zola ştim de ce mergea lumea la teatru, şi încă seară de seară, în secolul XIX francez. Nu pentru spectacolul propriu-zis, care era de altfel acelaşi în fiecare seară, ci  pentru câte o actriţă, precum Nana din romanul omonim al lui Zola. Şi asta e o „lectură“ posibilă. Săptămânile trecute a apărut o „Istorie ocultă a literaturii române“ în care sunt analizate câteva opere importante de ieri şi de azi prin prismă francmasonică. Mă opresc la atât, deşi îmi trec prin cap o mulţime de alte exemple, care se referă deopotrivă la cititori naivi sau profesionişti.

Sigur, întrebarea este dacă toate aceste lecturi sunt aşa zicând legitime. După părerea mea, nu sunt. Dar nimeni nu-l poate împiedica pe Freud, de pildă, să citească o povestire ca şi cum ar psihanaliza un pacient (şi vă asigur că lectura cu pricina este absolut pasionantă) sau pe un sociolog ca Lucien Goldman să citească literatura prin relaţiile ei cu realitatea socială. Nici pe un cititor obişnuit, fără pretenţii „ştiinţifice“, să-şi retrăiască adolescenţa citind romanul „Cireşarii“ al lui Constantin Chiriţă. Dar ca să fie, cum ziceam, legitimă, o lectură trebuie să aibă un criteriu specific literar. Nu căutăm într-o operă literară ce vrem noi, ci ceea ce ne oferă ea. Prima calitate a lecturii este adecvarea la literatură. Lecturile inadecvate păcătuiesc de două ori. O dată, pentru că nu fac diferenţa între opere valabile şi opere nule din punct de vedere literar. Iar coşul de gunoi al literaturii este imens şi nediferenţiat pe categorii. A doua oară, pentru că o lectură inadecvată ne oferă răspunsuri la fel de false ca şi întrebările pe care i le punem. Ne amăgim, cu alte cuvinte, că am găsit în cărţi ceea ce am căutat. În fond, am căutat ce nu se găsea sau nu acolo unde trebuia să se găsească. Lectura inadecvată nu e doar greşită, dar poate fi periculoasă. În istoria literară sunt numeroase cazuri de lecturi inadecvate care au produs nenorociri. Exemplul clasic este felul în care a fost citit romanul lui Goethe „Suferinţele tânărului Werther“ din 1774, care a dat naştere unui val de sinucideri în întrega Europă preromantică. ;