Complicităţi vinovate

S-ar putea să mai fi folosit acest titlu, dar nu găsesc altul mai bun pentru însemnările care urmează. E vorba despre erorile pe care Occidentul le-a comis faţă de fostele regimuri comuniste din Europa în a doua parte a secolului XX şi pe care le repetă la începutul secolului XXI faţă de regimurile autoritare din ţările arabe. Ele sunt în număr de trei.

Cea dintâi şi cea mai importantă, din care decurg următoarele două, constă în ideea, sau mai degrabă prejudecata, că ţările arabe de astăzi, ca şi ţările comuniste de ieri, n-ar fi pregătite pentru democraţie. În consecinţă, singura soluţie ar fi colaborarea cu autocraţii aflaţi la putere. China se bucură şi în prezent de acest privilegiu. Faute de combatans, s-ar spune, de vreme ce opoziţia politică şi societatea civilă nu există cu adevărat, nici în comunismul de tip sovietic, nici în autocraţiile arabe. Obama şi Sarkozy au avut relaţii de „prietenie" cu Mubarak şi Gaddafi. Continuă a-i cultiva pe Putin şi pe Jin Biao. În numele pragmatismului, fireşte. Doar că vine un moment al adevărului, care ridiculizează acest fel de diplomaţie, când nu-i compromite de-a binelea pe protagonişti.

A doua eroare constă în sacrificarea principiilor (drepturile omului şi restul) de dragul intereselor de un fel sau altul. Aşa se nasc complicităţile. Occidentul s-a expus mai mereu şantajului Lumii a Treia, şi nu doar din motive morale, cum ar fi culpa colonialismului, dar mai ales din motive economice. Investiţiile făcute în ţări din Africa neagră sau arabă au legat de mâini guvernele europene. E semnificativ că SUA, la rândul lor, nu sunt capabile să decidă nimic în privinţa Libiei, câtă vreme numeroşi cetăţeni americani se află în puterea lui Gaddafi şi un procent important din importul de petrol provine din deşertul libian.

A treia eroare constă în naivitatea cu care Occidentul a căzut în cursa politică întinsă de dictatorii arabi: primejduiţi de revoluţii, ameninţă cu instabilitatea şi haosul, după eventuala lor înlăturare (cum a făcut Mubarak), sau cu preluarea controlului de către Al-Quaida (cum face Gaddafi). Occidentul se dovedeşte, încă o dată, după confruntarea cu comunismul, vulnerabil la propaganda regimurilor totalitare, de fapt, incapabil să aprecieze corect schimbările şi efectele lor. E de notat că multe dintre poziţiile oficiale, dar şi dintre comentariile de presă, nu sunt decât rodul unor prejudecăţi. Nu e deloc sigur, de pildă, că Fraţii musulmani din Egipt mai sunt fanaticii religioşi de odinioară şi că dispariţia lui Mubarak va duce la ieşirea Egiptului din sfera de influenţă a SUA. O bună parte a revoluţionarilor de azi au studiat în Occident şi au îmbrăţişat valorile acestuia. Dacă în loc să-i înarmeze pe dictatori, americanii şi europenii ar fi exportat în ţările arabe softuri şi. în loc să le dea bani unor guverne corupte, le-ar fi oferit traininguri, procesul redeşteptării popoarelor ar fi avut loc mai devreme.

Mă tem că neînvăţând lecţia istoriei, Occidentul va fi luat prin surprindere şi data viitoare, când revoluţia va cuprinde, inevitabil, şi Africa neagră. Ce se petrece acum în Zimbabwe sau în Coasta de Fildeş e o dovadă că orbirea şi complicităţile vor dura încă mult timp.