Capra vecinului

Imediat după 1989, mentalitatea românească era ilustrată mai degrabă de vorba să moară şi capra vecinului decât de dorinţa de a şti cum face vecinul ca să nu-i moară capra.

Au fost mai multe împrejurările în care am putut s-o constat. Era epoca în care noi românii descopeream roata. Comunismul ne izolase într-o asemenea măsură de lume, încât mare parte dintre achiziţiile civilizaţiei contemporane ne rămăseseră străine. Marin Preda spune ironic despre Moromete, la începutul celui de al doilea volum al romanului său, că a aflat după război ce vrea să însemne beneficiu. Noi am aflat după revoluţie ce înseamnă un proiect sau că există peste tot în Occident fundaţii de fundrising.

Mă găseam în SUA, cu puţin timp înainte de a intra în politică, şi am fost dus de prietenul meu Dorin Tudoran la o astfel de fundaţie. În prealabil, discutaserăm despre felul în care am putea face ceva pentru România. Problema care ni se părea cea mai urgentă era aceea a informaţiei. Comunismul ne ţinuse în afara circuitelor informaţionale. Fiind evident, pe de altă parte, că erau necesare reforme multiple, politice, economice, sociale etc., întrebarea pe care ne-am pus-o a fost din ce ne puteam inspira în vederea cadrului şi metodelor de realizare a lor.

Experienţa ţărilor occidentale în materie de construire a economiei de piaţă sau a democraţiei parlamentare era prea veche spre a ne furniza modele utile. În schimb, aceea a fostelor ţări din Est, care erau cu un pas înaintea României, era de urmat în multe privinţe. Aşa că ne-am dus la N.E.D., dacă îmi amintesc bine numele fundaţiei, cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de date. Trec peste detaliul că a trebuit să ne înveţe o cunoştinţă comună, care conducea în SUA o şcoală de specialitate, unde am trimis mai apoi şi pe alţii, în ce constă un astfel de proiect. N.E.D. se afla într-o clădire impozantă de birouri din Washington. Ne-au întâmpinat două tinere domnişoare foarte amabile, oferindu-ne cafea sau ceai, în vreme ce aşteptam să se facă ora la care stabilisem discuţia cu o persoană din staff-ul fundaţiei.

Eram mirat de primirea excepţională. În definitiv, interesul mi se părea a fi al nostru, care solicitam bani pentru un proiect. Dorin Tudoran, care se mai aflase în astfel de situaţii, când obţinuse bani pentru revistele „Agora" şi „Meridian", pe care le scosese în SUA, mi-a explicat, ca unui novice ce eram, că domnişoarele şi patronii lor îşi câştigă leafa din banii pe care îi strâng pentru noi. Aşa merg lucrurile cu asemenea instituţii de care eu auzeam prima oară. Din anumite motive asupra cărora nu mă opresc acum, proiectul nu s-a realizat.

Mi l-am amintit de nenumărate ori în anii în care, parlamentar fiind, am participat la dezbaterea şi la votarea legilor reformei. Mi-am dat seama ce cantitate de improvizaţie intra în joc din lipsa de experienţă proprie şi de cunoaştere a experienţei altora în materie. Şi cât timp se pierdea reinventând ceea ce alţii inventaseră înaintea noastră. Şi câtă energie se consuma inutil. Nu e nicio îndoială că soluţia nu era de a-i copia pur şi simplu pe alţii, chiar dacă, în esenţa lui, comunismul fusese acelaşi peste tot.

Dar a ne folosi de achiziţiile sau chiar de erorile lor era normal şi ne-ar fi cruţat de întârzieri şi de bâlbe . Era vorba de practici, nu neapărat de teorii. Îi citisem şi noi pe Tocqville sau pe marii economişti liberali, dar practica ne omora. Am evocat, şi nu o dată, de la tribuna Senatului, necesitatea băncii de date pentru activitatea noastră legislativă. Se pare că nimeni n-a avut urechi pentru proiectul meu. Cum spuneam la început, noi românii am preferat adesea să vedem murind şi capra vecinului, în loc să învăţăm de la el cum s-o ţinem şi pe a noastră în viaţă.