„Nu ne răzbunaţi!“

Am citit de curând o carte de memorii a lui Jorge Semprun, al cărei titlu în franceză este „Une tombe au creux des nuages“, ceea ce în română şi-ar avea echivalentul oarecum inuzual în „Un mormânt în scobitura norilor“.

Autorul, astăzi în vârstă de 86 de ani, este un cunoscut scriitor francez, tradus şi la noi, laureat în 2002 al Marelui Premiu „Ovidius" al Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură" de la Neptun, organizat de Uniunea Scriitorilor în fiecare vară, de nouă ani încoace. La 20 de ani, Semprun a fost deportat şi internat la Büchenwald. Îşi aduce aminte astăzi, după aproape şapte decenii, de ceea ce a trăit în lagărul aflat în vecinătatea Weimarului goethean. Cu seninătate şi fără ranchiună. N-a uitat nimic. A iertat, în schimb, nedreptăţile şi umilinţele îndurate. Ar putea spune ca Mircea Vulcănescu:  „Nu ne răzbunaţi!"

Există o nobleţe în iertare, pe care nevoia de a ţine minte n-o pune în cumpănă. Chiar dacă Iorga credea că nu merită cine uită. Nobleţea se datorează faptului foarte simplu de a nu plăti cu aceeaşi monedă. Ce diferenţă ar mai fi între noi şi cei care ne-au făcut răul, dacă am încerca să fim, cum se zice, chit?  Semprun are dreptate: trebuie să ne amintim, nu să pedepsim.

Mi-am văzut dosarul de urmărire de la CNSAS, dar am refuzat să fac o copie şi să-l citesc. Problema mea nu era neapărat aceea că voi afla lucruri care mă vor durea despre oameni cu care am împărţit de multe ori binele şi răul. Nu-mi dădeam pur şi simplu seama de cum ar fi trebuit să procedez, în cazul în care aflam astfel de lucruri, faţă de persoanele care m-au livrat Securităţii, zi de zi, întreaga mea viaţă de până la 50 de ani, câţi aveam în 1989. Cum urma să mă comport? Să mă prefac că nu ştiu? Să le întorc spatele? Să le dau numele la gazetă? La ce bun una sau alta dintre aceste reacţii, mi-am zis şi am renunţat cu inima uşoară să iau cunoştinţă de conţinutul dosarelor, căci erau două.

Mai ales că sunt demult alergic la dosare. Am fost exmatriculat din facultate din cauza dosarului. Am fost un an şomer, la încheierea facultăţii, din cauza dosarului. Am aşteptat aproape un an să mi se aprobe titlul de doctor din cauza dosarului. Până şi după revoluţie am fost atacat din cauza dosarului.

Un dosar în care nici măcar nu eram personajul principal. Protagonişti erau părinţii mei. Care făcuseră puşcărie fără a fi avut nici cea mai mică vină. În dosarul meu (iarăşi dosarul!) de la serviciul de cadre al Universităţii, unde eram lector, şi pe care îl „înnoiam" periodic cu orice schimbare intervenită în viaţa mea şi a familiei mele, exista, chiar deasupra, copia actului de eliberare din detenţie a tatălui meu. Ce era dedesubt nu aveam cum să văd. Dar actul cu pricina ajunsesem să-l învăţ pe de rost, tot dând cu ochii de el. Ce scria în acest document aflat la originea tuturor necazurilor mele? Scria că numitul X, adică tata, în vârstă de 54 de ani, blond, cu ochi albaştri, barba rade, fără semne particulare, a fost judecat de instanţa...aici urma o liniuţă, la data de... altă liniuţă, condamnat la... aceeaşi lipsă de precizări notată printr-o liniuţă, pentru o perioadă de... altă liniuţă, şi deţinut la... altă liniuţă. Şi în încheiere: „Prezentul act a fost emis spre a-i servi la eliberare". Am tras va să zică toată viaţa de pe urma a ceva care nu s-a petrecut niciodată şi pentru care n-aveam pe cine să fac responsabil. Şi nici pe cine să iert. Nu-mi rămânea decât să ţin minte.