„Vizionarul“ Socaciu

Reacţiile la iniţiativa legislativă a deputatului Victor Socaciu de a dubla filmele au fost multe şi consistente, iar argumentele sunt solide.

Din punct de vedere cinematografic, văduveşti spectatorul de o parte importantă a artei actorului: vocea. În ţările unde se practică dublarea, e de-a dreptul frustrant să-i vezi pe Robert de Niro, Al Pacino şi alţi mari actori cu o voce de împrumut. Apoi, într-o lume globală, în care a cunoaşte cel puţin o limbă străină e neapărat necesar (iar Uniunea Europeană stimulează învăţarea în şcoală a cel puţin două), să te închizi în interiorul limbii tale, să trăieşti fără măcar să auzi cum sună altă limbă înseamnă să mergi înapoi. Nu izolare lingvistică şi culturală le trebuie românilor pentru a fi mai buni, mai civilizaţi, mai educaţi decât sunt acum, ci deschidere către lumea largă, inclusiv prin învăţarea altor limbi (sau măcar expunerea la acestea - căci din filme oricine mai „prinde" câte ceva).

Merită puţină atenţie însă şi „argumentaţia" dlui Victor Socaciu, pentru că este făcută integral din clişee de semidoct şi din lozinci goale. De altfel, ajunşi parlamentari, mulţi dintre ai noştri îşi iau un aer grav şi se vor salvatori ai neamului, vizionari, luptători pentru câte o cauză - cu pretenţia că se pricep la orice. Ce vrea „vizionarul" Socaciu? Să protejeze identitatea naţională şi limba română. Ba mai are şi opinii ferme: „o limbă străină se învaţă la şcoală, cu profesorul, nu la televizor". (Sunt curios dacă domnia sa vorbeşte vreo limbă străină.) E inutil să-i spui unui asemenea personaj cum stau lucrurile cu asemenea chestiuni importante. În câteva fraze, are pretenţia că se pricepe şi la pedagogie, şi la identitate naţională, şi la limba română. Reacţia rapidă şi consistentă a publicului faţă de această năzbâtie legislativă (e plin internetul de petiţii online şi de apeluri pe Facebook) e partea bună a poveştii: arată că oamenii nu mai înghit orice aiureală.

Un sondaj recent realizat de IMAS pentru „Adevărul" arată un nivel foarte scăzut de încredere în politicieni, în instituţii, în partide, în sindicate. Identitatea naţională e afectată mult mai mult de această neîncredere generalizată: nu ştim cine suntem şi ce vrem, ceea ce ne face slabi în relaţiile (economice, politice) cu străinii. Nu cu învăţarea limbilor străine, unde continuăm să fim foarte buni. Şi datorită filmelor nedublate.