Şefu’, Imnul şi subalternii

A început anul şcolar şi, pe ici, pe colo, s-a cântat Imnul. Păi nu zisese Şefu' aşa la o şcoală de vară?...

Ba zisese: în fiecare clasă să fie un tricolor, iar la începerea cursurilor să se cânte Imnul naţional. Probabil că dl preşedinte se uitase la meciul România - Franţa şi s-a simţit dator să „regleze" chestiunea. Nu e prima dată când dl Băsescu face apel la simbolurile naţionale şi la mai multă coeziune a naţiei întru respectul valorilor. În principiu, are dreptate: suntem un popor dezorientat şi vorba veche cum că „nu mai avem nimic sfânt" se confirmă la tot pasul, zi de zi. Numai că e o naivitate - provenită probabil din efectele propagandei comuniste - să crezi că iubirea de ţară poate creşte prin „decret" şi prin obligarea elevilor să săvârşească un ritual zilnic cu Imnul şi tricolorul. Copiii nu vor căpăta mai mult respect pentru societatea în care trăiesc şi mai multă încredere în ţara lor dacă vor striga în fiecare dimineaţă, cât îi ţin bojocii, „Deşteaptă-te, române...", cu ochii la tricolor şi mâna pe inimă. Tipul ăsta de propagandă simpluţă nu (mai) ţine.

Dar ceea ce şeful statului a exprimat ca o opinie, la o şcoală de vară a unui partid, a fost interpretat ca o „directivă". Ministrul Educaţiei s-a şi grăbit să anunţe punerea ei în aplicare. „A zis Şefu' să cântăm - cântăm!". Şi s-a cântat, iar poporul a putut vedea la televizor că ceea ce zice Traian Băsescu se şi pune în aplicare imediat. Hazul trist al chestiunii este că - după cum a observat presa - o lege din 1994 prevede exact ce a zis preşedintele: cursurile la clasele primare şi gimnaziu trebuie să înceapă cu intonarea Imnului. E lege şi trebuia aplicată! Or, tocmai aici apare de fapt adevărata problemă - dincolo de opiniile fiecăruia în legătură cu utilitatea cântării Imnului în clase: o lege votată de Parlament este uitată de toată lumea, în schimb o simplă părere spusă lejer de preşedinte se aplică imediat.

Cam aşa funcţionează multe în ţara noastră, aşa merge politica, aşa se iau multe decizii în tot felul de instituţii de stat (şi mă tem că şi în unele private): subalternii se uită în gura Şefului (iar unii şi-ar dori să-i citească şi gândurile!) şi îi pun imediat în practică orice vorbuliţă. Este una dintre reminiscenţele durabile ale comunismului: leşinul de plăcere pe care îl au unii când „transpun în viaţă" vorbele Şefului.