Ping-pong cu profesorii

Premierul Emil Boc a recunoscut, „cu smerenie", că mărirea salariilor profesorilor cu 50%, propusă acum trei ani, a fost o greşeală.

Vestea bună este că dl Boc e capabil de smerenie. Vestea proastă este că nu-l ajută la nimic. În 2008, într-un iureş de entuziasm vecin cu iresponsabilitatea, deputaţii au votat - că doar se apropiau alegerile! - o majorare salarială imposibil de susţinut economic. Şi-au „argumentat" decizia cu discursuri pompoase şi lacrimi ornamentale, cât să facă impresie la alegători. S-a votat, aşadar, o lege care n-a fost aplicată. Acum, se discută o nouă lege a salarizării cadrelor didactice. Guvernul promite că, în sfârşit, se va face ordine în această chestiune. Iar între timp, legea educaţiei are parte de o campanie de promovare şi de un slogan: „Tu faci legea de nota 10". „Tu" însemnând, în concepţia promotorilor legii, profesori, părinţi şi elevi laolaltă. Carevasăzică, delegaţii de la minister merg prin oraşele patriei, se întâlnesc cu „beneficiarii" legii şi le explică noutăţile, aplicarea, consecinţele. La metodologiile de aplicare încă se lucrează şi mă tem că ele vor birocratiza sistemul de învăţământ şi mai mult. În principiu, e bine că reprezentanţii ministerului comunică pe viu cu profesorii şi elevii. Numai că, în atâţia ani de improvizaţii şi false reforme, de poticneli legislative şi vorbe mari, educaţia din România se face tot mai prost. Şi, ceea ce e mai rău, multă lume nici nu prea mai pune mare preţ pe ea. Şi nici pe meseria de profesor. La ocazii festive sau electorale, politicienii se întrec în elogii aduse „dascălilor". La supărare sau când nu pricep despre ce e vorba, unii se apucă să spună că norma didactică e prea mică şi să facă bine dumnealor „dascălii" să nu se mai plângă de salarii. (Au zis-o şi Adrian Năstase când era premier, şi Traian Băsescu în calitate de preşedinte). Una peste alta, de ani întregi educaţia şi profesorii fac obiectul unui ping-pong cinic, demagogic şi iresponsabil. Cine plăteşte pentru toate greşelile făcute de politicieni pe seama învăţământului? Evident, noi toţi şi copiii noştri. Unde s-a mai pomenit la noi ca un politician să-şi dea demisia pentru o greşeală - fie ea şi enormă? Că doar n-am vrea să iasă din politică toţi cei care, în 2008, au votat într-o veselie promisiunea gogonată a măririi cu 50%! La noi, oricât de mare ar fi greşeala, e suficient să arăţi un pic de „smerenie" la televizor şi gata...