Năstase în opoziţie

Discuţia „La masa Adevărului“ cu Adrian Năstase publicată acum câteva zile pe adevarul.ro arată că fostul premier rămâne un politician redutabil. Dar s-a plasat singur într-o fundătură.

Pornise pe cai mari: era văzut drept un reformator al PSD, în contrast cu Ion Iliescu, aşa că Occidentul i-a deschis uşile. Cum bine aminteşte George Rădulescu în deschiderea interviului, ca premier era temut de tot aparatul guvernamental. Dar tocmai de la asta i-a început declinul: tendinţa de a domina şi controla totul - de la propriul partid până la presă - l-a făcut să depăşească măsura. Iar combinaţiunile în care a intrat - de la „moştenirea" primită de la mătuşa Tamara până la termopanele aduse din China - l-au adus în Justiţie şi l-au transformat în „oaia neagră" a PSD. Partidul a fost nevoit să-l pună pe linie moartă ca să-şi dreagă imaginea.

Şi totuşi, interviul arată că Adrian Năstase e foarte bun în opoziţie. Se pricepe la politică şi la administraţie, are o anume anvergură intelectuală, vorbeşte tăios şi îşi ironizează neiertător adversarii (în primul rând pe Traian Băsescu, desigur). Oricum, e mult mai consistent decât actualii „lideri" ai USL: Victor Ponta n-a demonstrat că ştie să facă şi altceva decât băşcălie antiguvernamentală, iar Crin Antonescu n-are nici autoritate, nici idei politice, ci doar un lung discurs călduţ despre de toate şi nimic. Dacă vocea lui Adrian Năstase s-ar auzi mai des, Opoziţia ar fi mult mai articulată şi mai substanţială. Dar e prea târziu pentru fostul premier. Dosarele încă îi mai flutură pe deasupra capului, iar eticheta de corupt nu va mai putea fi dezlipită de imaginea sa nici dacă - să presupunem - Justiţia îl va dovedi curat şi pur ca floarea de cireş. În interviu spune că nu mai vizează vreun post guvernamental, nici nu mai vrea să candideze la preşedinţie. Nici nu ar mai fi votat. Pe de altă parte însă, nici „eminenţă cenuşie" sau „om din umbră" nu prea poate fi: e prea arogant, are o călcătură prea apăsată pentru a se mulţumi cu rolul de „bătrân înţelept" al partidului.

E un caz tipic de politician al tranziţiei (şi în alte ţări ex-comuniste există asemenea exemple): calităţile personale îi puteau asigura o carieră lungă în politică; şi-a ratat-o pentru că a depăşit măsura şi pentru că n-a rezistat tentaţiei de a abuza de putere. Acum, nu-i mai rămâne decât fundătura în care s-a plasat.