Demisia la români

Ministrul Vasile Blaga a demisionat în aplauzele tuturor, de la preşedinte până la liderii Opoziţiei şi şefii sindicatelor din Poliţie.

Toată lumea pare a fi de acord că a fost un ministru foarte bun şi că şi-a făcut bine treaba. Şi atunci de ce a demisionat? În sărăcia asta de guvern, în care incompetenţa lucrează mână-n mână cu voia întâmplării, când ai un ministru bun, normal ar fi să te rogi de el să rămână, nu? Iar textul oficial - că „şi-a luat asupra sa responsabilitatea politică pentru mitingul poliţiştilor" - e un bla-bla care nu prea convinge. Nici insistenţa cu care se tot spune că „a fost o demisie de onoare" nu e altceva decât o figură de stil. Probabil că mai aproape de adevăr sunt versiunea „lucrăturilor în partid" sau teoria „ţapului ispăşitor". Dar, până la urmă, pentru o gândire logică, tot nu se leagă: dacă e bun, de ce să-şi dea demisia?

Numai că noi ne-am pierdut logica pe cărările întortocheate ale tranziţiei. Dacă privim în urmă la mica istorie a demisiei la români după 1990, nu înţelegem mare lucru. La noi, demisia - din posturi mai mari sau mai mici - se dă, de cele mai multe ori, la nervi: te cerţi cu şefu' şi spui „gata!". După care o ambalezi frumos în „chestiune de principiu". Bineînţeles, la o adică, dacă te-mpaci cu şefu', revii asupra deciziei. Câţi politicieni nu şi-au dat demisia din partid motivând că „ideile lor nu-şi mai găsesc locul", că se află „într-un dezacord de principiu cu linia partidului", după care s-au întors frumuşel în partid pentru că au obţinut un post mai bun? Ori au traversat câte 4-5 partide, de fiecare dată plecând tot „din principiu"? Te-apucă ameţeala de atâta „principialitate" invocată de navetiştii politici ai tranziţiei...

Mult mai discretă e demisia provocată de lehamite. Oameni de bună‑credinţă care au acceptat un post sau o funcţie din dorinţa de a încerca să facă realmente ceva au plecat pentru că „sistemul" le-a pus beţe în roate ori pentru că au fost dezamăgiţi: ei voiau să facă treabă, cei din jurul lor umblau după lucrături şi interese personale. De obicei, dezamăgiţii pleacă fără zgomot. Eventual, carieriştii rămaşi în urma lor strigă după ei că „sunt slabi" şi că au părăsit „sistemul" într-un moment greu, când era nevoie de competenţa lor...

Şi mai sunt, desigur, şi alte feluri de demisii şi de explicaţii - care mai de care mai întortocheate. Ceea ce găsim foarte rar sau deloc la noi este demisia „simplă": aţi văzut pe cineva care să spună „mi-am dat seama că nu fac faţă" ori că „nu sunt bun pentru treaba asta"?