Cum mai stăm cu naţionalismul

După summitul de la Bruxelles, României i s-a reproşat un «naţionalism de secolul XIX». Dar cum stăm cu naţionalismul de secol XXI?

Un diplomat olandez care a avut mai multe misiuni în ţările fostei Iugoslavii a declarat de curând că acest spaţiu „nu a dat nimic Europei", deci n-ar trebui integrat în UE.  Bietul de el, a stat de pomană atâţia ani în Balcani, n-a priceput nimic. Dar, în virtutea experienţei sale, e băgat în seamă şi se fac ştiri din vorbele sale goale. Dl Gyorgy Frunda declara deunăzi la RFI că a participat la câteva discuţii cu parlamentari olandezi pe tema aderării României la Schengen şi a observat că aceştia nu ştiau mare lucru despre România şi progresele sale în materie de securizare a frontierelor. Nu o dată, în trecut, tot în Olanda au apărut puncte de vedere conform cărora România şi Bulgaria nu aveau ce să caute în UE. Oricât am căuta explicaţii politice şi diplomatice sofisticate, până la urmă trebuie să-i dăm şi ignoranţei un loc: oamenii n-au habar că şi prin aceste părţi este vorba tot despre Europa. Le-a intrat, pur şi simplu, în cap că România şi Bulgaria nu trebuie să intre în Schengen. Şi nici nu vor să ştie care e, de fapt, realitatea. Iar mai nou, societatea olandeză - recunoscută şi admirată ani la rând pentru toleranţa sa - e într-o stare de profundă dezorientare, care l-a adus în coaliţia de guvernare pe Geert Wilders, acest populist mediocru şi oportunist, cu nimic diferit, în esenţă, de Corneliu Vadim Tudor. Diferenţa e că, dacă Vadim „al nostru" e considerat nefrecventabil în Europa, Wilders dă tonul în politica olandeză şi, implicit, europeană. După ce a provocat un mare scandal cerându-le olandezilor să-i toarne pe imigranţii est-europeni pe site-ul partidului său, acum propune un referendum prin care Olanda să revină la gulden şi „să fie stăpână pe soarta sa".

Dl prim-ministru Ungureanu are dreptate: guvernele europene devin prizonierele unor lideri naţionalişti şi populişti. În Franţa, pentru a „bloca" partidul naţionalist (şi pentru că e campanie electorală), preşedintele Sarkozy a declarat că, dacă va fi reales, va reduce numărul de imigranţi: „Sistemul nostru de integrare funcţionează din ce în ce mai rău deoarece avem prea mulţi străini în ţara noastră". Iar problema „străinilor" e fluturată tot mai des şi în alte ţări din Vestul Europei. În schimb, pentru că a pus problema minorităţii româneşti din Serbia, România e „trimisă înapoi" în secolul al XIX-lea. E adevărat, ai noştri au pus problema brutal, tocmai când Serbia trebuia să devină candidată la UE (spre deosebire de Ungaria în anii '90, care a urmărit consecvent şi insistent chestiunea minorităţii maghiare din ţările vecine). Dar problema e reală. Şi, din câte se vede, redevine un subiect european. În condiţiile în care ţări serioase sunt traversate de curente de opinie xenofobe, când discursul împotriva „străinilor" (oricare ar fi ei, din interior sau din afară) începe să ţină agenda publică, Europa se joacă iar cu focul. Criza monedei euro generează tot sentimente şi resentimente naţionale: unii nu vor să fie solidari cu „grecii cei leneşi", alţii vor să reînvie gloria vechilor monede naţionale, văzând în ele nu atât aspectul strict monetarist, cât simbolul suveranităţii şi independenţei. Iar la astfel de clişee împotriva străinilor fac apel nu doar guralivi semidocţi ca Geert Wilders, dar şi lideri de la care se aşteaptă relansarea construcţiei europene, precum preşedintele Franţei. Europa se află în cea mai profundă criză din 1945 încoace, a spus dl Barroso. Are dreptate. Dar nu mai e doar o criză economică. Tinde să fie una generalizată. Dacă ajungem din nou să dăm vina pe „străini", suntem pierduţi.

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".